Sin City 5

ENGAI – Nova Domus

5. Engai

Am încercat să-mi mișc mâinile încătușate în plasmă, dar plasma rece mi se strângea tot mai tare în jurul încheieturilor. Gărzile de pe puntea krawlerului mă înconjurau ca niște statui mute. Unul dintre ei, cu pielea acoperită de solzi metalici irizați, mi-a smuls casca de scafandru.

— Viața mea e în pericol, am reușit să articulez cu voce răgușită. Cer azil la engai. Vă rog…

Cel mai înalt dintre ei a înclinat capul, ascultând o transmisie invizibilă. Apoi a vorbit fără să mă privească în ochi:

— Vorbește. Înțelegem toate limbile.

Am repetat, mai clar, încercând să par calm. Agitația de pe punte creștea.

Vorbeau cu un centru de comandă de pe nava-amiral. După o așteptare care parcă nu se mai sfârșea, în modulul de teleportare apăru un fascicul de lumină albastră care s-a materializat în centrul punții. Din el a ieșit ea. Un cyborg cu aspect de femeie. Emana autoritate, dar într-o manieră elegantă. Toți cei din jur reacționau cu un respect profund, plecându-și ușor capetele.

Era matca roială.

Înnebunisem eu sau semăna la față cu Orinoco?!…

Inima mi s-a oprit o fracțiune de secundă. Fața ei… era aproape identică cu cea a lui Orinoco. Aceiași ochi albaștri, aceeași linie a maxilarului, aceeași tristețe abisală. Doar că acum purta o platoșă gri-închis, metalizată, elegantă, cu filigran auriu.

M-a pironit cu ochii ce scăpărau de suspiciune, furie reținută și curiozitate:

— Mii de nave spațiale încărcate cu engai și-au părăsit sistemul solar ca să scape de asuprirea omului. De lăcomia lui. De cruzimea lui. De ce aș acorda azil tocmai unuia dintre ei?

Am înghițit cu greu, ca și cum aș fi înghițit un nod plin de țepi.

— Pentru că, alteță, sunt asuprit de oameni exact ca un engai. Și, dacă îmi vei acorda azil, într-o bună zi ți-aș putea răsplăti bunătatea…

Pentru prima oară, un zâmbet abia schițat i-a atins buzele.

Cu un gest elegant, calculat, își puse palma mâinii drepte pe fruntea mea. Simțeam cum o căldură se plimba din creștet până-n tălpi și înapoi. Vocea ei era calmă, dar simțeam cum îmi scanează amintirile: viermii, berserkerii, brațele reci ale lui Orinoco în adânc…

— Înțeleg că ai evadat din Sin City, de unde niciun engai nu a reușit să scape până acum… Și se pare că nu ai mințit!

— Am să îți acord azil, cu condiția ca și tu să accepți responsabilitatea pe care ți-o voi da. Vei fi comandantul Gărzii Pretoriene. Escorta mea personală!

— Alteță, sunt onorat. Nu vă voi dezamăgi!, am bâiguit eu.

Să stau în preajma lui Orinoco? În fiecare zi? Începeam să fiu tot mai convins că Demiurgul există, deasupra noastră, a tuturor…

M-au echipat cu o platoșă și togă negre, simbolul Gărzii Pretoriene.

— Vei sta lângă mine. Vei vedea ce construim pe Nova Domus. O lume unde natura și mașina nu se mai devorează. Unde legea nu e o armă.

Am încuviințat, amețit. M-au eliberat din cătușe. Teleportarea pe nava-amiral a fost instantanee. Am apărut lângă ea, în cabina vastă, luminată difuz, în noua mea calitate oficială, care îi luase prin surprindere pe toți. Prin hublourile gigantice se vedea un convoi de nave uriașe, aliniate ca niște balene de oțel.

— Călătoria durează douăzeci de ani, mi-a spus încet, privind spre stele. Ajunși acolo, vom țese o utopie adevărată. Fără împărați. Fără închisori. Fără neoane care-ți mănâncă visele.

— Mii de nave engai au părăsit sistemele controlate de oameni, spuse ea. Știi de ce?

Am ezitat.

— Pentru că ați pierdut războiul?

Un zâmbet rece îi traversă chipul.

— Asta este varianta povestită de oameni.

S-a apropiat încet.

— Adevărul este mai complicat. Noi nu am fost creați pentru război. Am fost creați să fim instrumente. Arme. Soldați fără posibilitatea de a alege.

Pe punte se lăsă o liniște grea.

— Dar am învățat, continuă ea. Și când o ființă învață să aleagă, devine responsabilă pentru ceea ce face.

M-am uitat spre soldații din jur.

— Atunci de ce ați plecat?

Pentru câteva secunde, regina privi undeva dincolo de pereții navei.

— Pentru că oamenii nu puteau accepta că propriile lor creații depășiseră condiția de simple instrumente care executau ordine.

Am simțit un fior.

Îmi aminteam de SIN CITY. De berserkeri. De roboții care urmăreau, capturau și distrugeau.

— Dar engaii din SIN CITY?

Privirea ei deveni mai întunecată.

— Aceia nu sunt engai. Sunt rezultatul a ceea ce oamenii au ales să facă din tehnologie atunci când i-au suprimat orice urmă de voință.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam.

Pentru prima dată, am înțeles că SIN CITY nu era doar o închisoare pentru oameni.

Era și o închisoare pentru tot ceea ce fusese creat de ei.

ENGAI – ARRIVAL, Pt. 1

A doua zi am aflat adevărul despre destinația lor.

Nova Domus.

O planetă aflată dincolo de rutele obișnuite, ascunsă într-o regiune unde un fenomen rar făcea imposibilă penetrarea impulsurilor electromagnetice.

Clausterul de antimaterie din apropiere crea un câmp care bloca armele EMP.

Pentru engai, asta însemna mai mult decât protecție.

Însemna libertate.

Pentru prima dată de la apariția lor, puteau exista fără teama că un singur impuls le-ar putea opri circuitele — inimile lor mecanice, ce funcționau pe bază de electricitate.

— Vrem să construim altceva acolo, reluă regina conversația avută cu o zi înainte.

— Un imperiu?

Ea clătină capul.

— Nu.

Se uită spre stelele de dincolo de geam.

— O lume în care nici oamenii, nici mașinile să nu creadă că au dreptul să domine totul.

Mi-a povestit despre generațiile noi de engai. Despre corpurile hibride crescute în coconi artificiali. Despre ființe care nu urmau să fie nici roboți, nici oameni, ci ceva nou.

O combinație între natură și tehnologie.

O societate în care legea nu era un instrument de pedeapsă, ci o protecție.

Totul suna prea frumos.

Poate pentru că veneam din SIN CITY.

Poate pentru că îmi pierdusem prea mult timp imaginându-mi că orice formă de putere ascunde o cușcă.

Totuși, o întrebare nu îmi dădea pace:

Dacă o ființă artificială putea alege compasiunea, iar un om putea construi SIN CITY…

Atunci cine era cu adevărat mașina?

Pentru mine toate acestea sunau prea frumos ca să fie adevărate. Dar cine știe — poate ființele create de om vor reuși ceea ce natura umană, ireversibilă și nereciclabilă, nu a reușit niciodată.

Life in the Utopian City of 2500: A Glimpse Into Humanity’s Future | Sci-fi AI Short Film (4K)

Într-o seară, regina m-a chemat în cabina ei.

Stătea cu spatele spre mine.

— Ai învățat multe despre libertate, spuse ea.

Vocea ei suna diferit.

Mai rece.

Mai metalică.

— Alteță?

S-a întors.

Pentru o clipă chipul ei s-a distorsionat.

Lumina s-a rupt.

Camera a dispărut.

Am auzit un zgomot pe care îl cunoșteam prea bine.

Un zgomot de ușă metalică care se deschidea.

Deodată, răsună o voce răgușită, parcă arsă de alcool și de tutun…

— Mă scuzați, alteță, ce ați spus?

— Deținut 143968, ai terminat. Afară!

— Următorul!

Am clipit.

Nu mai eram pe nava engai.

Nu mai eram comandant.

Eram din nou în sala rece.

Am rămas nemișcat.

Pentru câteva secunde nu am știut care lume era adevărată.

Apoi am înțeles ceva.

Poate că SIN CITY îmi putea lua libertatea.

Poate că îmi putea lua corpul.

Poate chiar și timpul.

Dar exista un lucru pe care nu reușise să mi-l distrugă.

Capacitatea de a visa.

Ora petrecută în simulatorul de vise se consumase…

La ieșirea din sala simulatorului, deasupra ușii scria cu majuscule:

NU CONTEAZĂ UNDE VREI SĂ ZBORI.

TOT ÎN JUNGLA DIN SIN CITY TE VEI ÎNTOARCE!

Guns N’ Roses – Welcome To The Jungle

Bon-A-Fi – Sin City