Albatroșii nu mint niciodată 2

2. Tentativa

Wim, flamandul, crescuse hrănit cu filme polițiste vechi, în care băieții buni încasau gloanțe, dar până la urmă tot câștigau. La academia de poliție spunea, cu gura până la urechi, că alesese meseria asta tocmai pentru că era „poetul cauzelor pierdute”. Colegii îi puseseră repede porecla „Willis”, după Bruce Willis din seria Greu de ucis: incoruptibil, indestructibil — un mit în care el însuși încetase de mult să mai creadă.

În dimineața aceea, primarul Anversului l-a târât în fața camerelor de filmat ca pe un trofeu. I-a agățat în piept o medalie grea și s-a aplecat spre microfoane, cu zâmbetul acela unsuros de politician:

— Astăzi, Anversul are un erou adevărat!

Se aplecă spre el, îndepărtându-se de microfon, și îi șopti: „Sper că nu o să ajungi și tu… victimă a unui accident…” Apoi zâmbi cu subînțeles.

Wim a zâmbit pentru fotografii, dar ochii îi rămăseseră de gheață. Îl știa prea bine pe omul din spatele costumului de trei mii de euro. Cu doi ani în urmă, un martor-cheie dintr-un dosar de corupție care ducea spre primărie murise într-un „accident” de mașină. Cu o săptămână înainte depusese mărturie. Cu o zi înainte ceruse protecție.

„Accident”, concluzionase ancheta.
„Coincidență”, concluzionase primarul.
Wim nu crezuse nici una, nici alta.

Primarul era un tip jovial în public și un introvertit suspicios în particular.

Singurul om în care mai avea încredere era căpitanul Gert – bruxellezul cu față de piatră care nu-și vânduse niciodată insigna. Pentru el, Wim ar fi intrat și în iad.

Gert era auster și cazon, dar avea un farmec enigmatic și un fler remarcabil.

Telefonul vibră exact când se urca în mașină, în timp ce ploaia începea deja să bată în capotă.

— Da… Wim.

— Felicitări, eroule — se auzi vocea gravă a lui Gert. Primarul te-a cerut personal pentru noul caz: trafic de carne vie. Procurori care dispar. Judecători găsiți spânzurați în containere. Același rahat, dar de data asta au ridicat miza. Vrea capete. Și le vrea repede.

Wim strânse volanul de parcă ar fi vrut să-l rupă.

— Mă bag.

— Zi și noapte, Wim. Dacă simți că arde, spui. Nu face pe eroul. Că am destui idioți care au umplut cimitirul…

Gert încerca să-l protejeze, de aceea îi dădea un sfat care ar fi putut să-l salveze de la un risc necalculat.

— Prea târziu pentru asta!

Trei zile și trei nopți a bântuit prin port ca un câine turbat. A răsucit brațele informatorilor, a amenințat, a mituit. Un boschetar cu dinții negri i-a șoptit, printre buze tremurânde, mirosind a frică și a rachiu:

— Vine un transport monstru săptămâna asta… După aia se schimbă totul la vârf. Sânge nou. Capetele vechi cad. Multe capete.

Noaptea se lăsase grea și udă când Wim coborî în gangul subteran care ducea de la parcare la bloc. Neonul galben pâlpâia muribund. Mirosea a urină, a mucegai și a abandonului urban.

Simți pericolul cu o secundă înainte să-l vadă.

Un licăr de metal în întuneric.

Miros slab de țigară ieftină și ulei de armă.

Două pocnituri asurzitoare. Se aruncă lateral exact când gangul explodă în ecouri.

Primul glonț îi sfâșie umărul ca un fier înroșit. Al doilea sparse betonul la doi centimetri de tâmplă, împroșcându-l cu schije.

Wim se izbi de perete, scoase Glock-ul și trase înapoi — trei focuri rapide, asurzitoare, care reverberară ca tunetele între pereții strâmți.

Apoi liniște.

Doar picuratul apei, respirația lui sacadată și un geamăt slab din capătul gangului.

Se ridică, cu sângele curgându-i cald pe braț, și înaintă cu arma ridicată, ochii arzând de furie.

Cineva voia să-l scoată din joc.

Și acel cineva fusese foarte aproape să reușească.

(va urma)