Obsesia de dincolo de pânză 4

4. Leonardo

Soneria sună, iar Leonardo apăru curios și surprins la ușă. Deschise și… în prag trona, numai zâmbet, Don Giovanni.

— Ciao, Leonardo! (ridică ușor o cutie de cafea, ca pe un mic trofeu). Am adus cu mine o minunăție de cafea care nu o să se bea singură. Și șahul. Ce zici, jucăm o partidă mică?

Don Giovanni nu-l mai văzuse pe Leonardo atât de fericit de mult timp. Așa că își propuse să marcheze momentul cumva și să-l cunoască mai bine.

Leonardo ezită o fracțiune de secundă. Prea scurtă ca să fie refuz, prea lungă ca să fie întâmplare. Apoi zâmbi stânjenit:

— Da, sigur, răspunse fâstâcit. Intrați! Scuzați dezordinea artistică, dar mansarda aceasta îmi este și cuibușor de nebunii, și atelier de pictură…

— Ooo, dar e un decor delicios. Intim, marcat de impactul meteoritic al exploziilor de creativitate ale unui geniu singuratic ca tine.

Îi înmână pachetul de cafea cu un gest teatral, exagerat, ca un lord către „majordomul” său imaginar, apoi se așeză la masă.

Leonardo se execută prompt.

— Suntem vecini, Leonardo. Și te-am urmărit destul cât să-mi dau seama că tu vezi uneori lucruri care nu par să fie aici… Vezi mai mult decât ceilalți.

Făcu o pauză scurtă.

— Tânăr. Chipeș. Talentat. Singur…

Zâmbetul lui se subție, devenind aproape o întrebare.

— Cum poate un bărbat cu asemenea calități să fie singur?

În aer pluti o tăcere stânjenitoare.

— Am fost oaia neagră a familiei… de când mă știu.

Pauză.

— Ai mei m-au disprețuit pentru că am ales să fiu pictor.

Inspiră.

Privirea i se pierde o clipă undeva în cameră.

— „Îți trebuie o meserie adevărată… de bărbat… nu de fătălău!”

Vocea i se schimbă când imită tonul tatălui. Mai aspră. Mai rece.

Tăcere.

— Așa spunea tata.

Înghite în sec.

— Prietenii din orașul natal… nu m-au înțeles niciodată.

O pauză mai lungă. Ca și cum ar căuta ceva ce nu mai există.

— Iar eu… eu nu mă regăseam în nimic din ceea ce erau ei.

Se oprește. Un moment suspendat.

— Așa că am plecat.

Privirea coboară.

— Singur.

Ridică ochii, încet.

— În acest mic orășel de pe coasta Mediteranei.

O altă pauză.

Mai grea.

— Aici am încercat… un nou început.

— Ma bene, una donna?

Leonardo îi evită privirea, prefăcându-se că a zărit ceva la fereastră.

Se întoarse cu fața spre el, lent — chiar prea lent.

— E greu de găsit donna pe care o caut eu…

O pauză scurtă. Un zâmbet vag, mai mult reflex decât bucurie.

— Nu caut doar frumusețea perfectă. Caut sufletul pereche. Fidel.

Se oprește. Ca și cum ar cântări cuvântul.

— Sunt o fire posesivă… temperamentală.

Își trecu mâna prin păr, cu un gest scurt, nervos.

— Gelos.

Tăcere.

Camera păru mai mică pentru o clipă.

— Dau totul… și refuz să primesc mai puțin.

Ridică din umeri, aproape imperceptibil.

— E greu de găsit așa ceva în ziua de azi…

O altă pauză.

Privirea îi reveni la fereastră, ca și cum acolo ar fi fost mai ușor de spus adevărul decât în cameră.

Don Giovanni își lăsă ochii să alunece prin încăpere.

— Ah! Ia uite ce femeie pe pânză. Ciudat, îmi pare familiară într-un mod straniu.

Tăcu o clipă.

— Nu cred că am întâlnit-o vreodată; poate doar îmi joacă imaginația feste… Dar lucrarea este superbă, trebuie să recunosc. Ai gusturi rafinate, Leonardo.

Leonardo îl privi fix, suspicios, pe Don Giovanni, simțind că acesta se juca abil cu cuvintele, mult dincolo de aparențe.

Liniște.

Își întoarse și el privirea spre tablou.

Leonardo tresări ca ars. Clipa, prea bruscă, prea vizibilă, trădă șocul resimțit.

Privirea i se fixă pe pânză, apoi alunecă rapid prin cameră, ca și cum ar fi căutat instinctiv ceva.

Se opri o fracțiune de secundă în dreptul locului unde, de obicei, își ținea colierul de chihlimbar.

Respiră scurt.

Abrupt.

Încă o dată.

Apoi… nimic.

Ca și cum aerul s-ar fi oprit în el.

(va urma)