Agatârșii 5

5. Grecul

Dincolo de pădurile Munților Sacri se ridicau zidurile Sargathei, cetatea regilor agatârși. Trecuseră câteva decenii de când oștile lui Darius pătrunseseră în ținuturile sciților. Spargapeithes îmbătrânise, iar lângă el stătea acum fiul Zirayei, născut după noaptea în care Luna Sângerie se ridicase deasupra Munților Sacri. Tânărul moștenise statura tatălui și ochii mamei.

La poarta Sargathei apărură doi călători. Unul părea grec după haine, iar celălalt, get. Getul era traducătorul care vorbea atât limba tracilor, cât și pe cea a grecilor de pe malul Pontului Euxin.

— Mărite rege, un grec și un get au venit în curtea cetății. Nu par negustori… Ce facem cu ei?

— Adu-i la mine! zise bătrânul rege Spargapeithes.

— Preamărite rege, începu grecul discuția, mă numesc Herodot și sunt grec.

— Cu ce faci negoț? vru regele să afle.

— Cu cuvinte, preamărite rege.

Spargapeithes fu luat prin surprindere în asemenea hal, încât se înecă cu vinul din pocalul de aur. Râse în hohote.

— Negustor de cuvinte! Asta n-am mai auzit. Luați loc!

Făcu semn pajului să le aducă mâncare și vin.

— Păi, cuvinte avem și noi, îl provocă regele. Cu ce sunt mai bune ale tale decât ale noastre?

— Nu sunt cuvintele mele. Sunt ale voastre. Eu doar am venit să le iau.

Regele deveni curios și îi pieri zâmbetul.

— Și ce ai să faci cu ele?

— Am să le ofer lumii.

— Pentru ce?

— Ca peste secole să ajungă și alții să audă despre popoarele lumii, despre viața și istoria lor.

— Aha! Dar cum faci asta?

— Eu nu las cuvintele să se piardă-n aer. Le prind și le așez aici.

Grecul scoase din desaga de pe umăr un papirus și îi arătă un text scris.

— Așa arată cuvintele după ce le prind eu. Iar odată așezate pe papirusul ăsta, oricine știe să citească va afla despre lucruri care au existat cu mult timp înaintea lui. Și care poate se vor pierde în negura timpului.

Regele fu impresionat. Agatârșii învățau pe de rost legile, care erau cântate în rime ca să nu fie uitate. Dar grecul ăsta avea altă metodă. Fără să cânte, doar mâzgălind niște semne, el pretindea că poate face ca ceva sau cineva să nu fie uitat. Uite că strămoșii nu se gândiseră la ideea asta, deși fuseseră preocupați de găsirea unor idei care să-i facă să trăiască și cu mintea, și cu inima, nu doar cu pântecul.

— Și vrei să zici că lumea își va aminti de noi? Își va aminti de mine?

— Atât timp cât papirusurile mele nu vor fi distruse, ci poate vor fi copiate când vor deveni prea vechi, da! răspunse Herodot. Uite, eu am avut o idee: să călătoresc prin lume și să culeg în sulurile mele cuvintele popoarelor pe care le întâlnesc.

— Te plătește cineva pentru toată truda ta?

— Nu, preamărite rege. Dar munca aceasta îmi este și răsplată. Nu pot decât să sper că, în timp, oamenii vor ajunge să aprecieze ceea ce fac. Și, ca să fiu sincer, sper și eu la nemurire, odată cu popoarele și istoriile despre care scriu…

— Nemurire! șopti bătrânul Spargapeithes, cu o licărire în ochi.

Îi puse pe Marele Preot și pe bătrânii de la curtea sa să-i răspundă grecului la toate întrebările despre istoria lor.

La plecare, îi dădu grecului atâtea monede de aur câte putea căra.

— Mulțumesc, preamărite rege, zise Herodot, înclinându-se.

— Nu, eu îți mulțumesc! îi răspunse regele.

— Pentru?

— Pentru că ne-ai făcut nemuritori!