Agatârșii 1

1. Origini

— Ne-am adunat astăzi, aici, în prezența lui Tabiti — zeița focului sacru și a vetrei —, în acest asfințit ce deschide o noapte cu lună plină, ca să ne amintim cine suntem și de unde venim.

Sacerdotul ridică toiagul de aur deasupra altarului. Flăcările se înălțară pentru o clipă, făcând să danseze umbrele idolilor sculptați în stâlpii uriași din jurul lui. Nimeni nu vorbea.

— Zeii ne-au ales din marele număr de triburi din stepe ca să fim gardienii metalului zeilor și purtătorii toiagului de aur printre popoare, continuă sacerdotul, păstrătorul focului și al legilor sacre cântate.

Își coborî toiagul spre foc.

— Ne-au trimis viziuni și strămoșii ne-au condus până aici, la poalele Munților Sacri, în al căror pântec ne-a așteptat aurul, ca să-l scoatem la lumină.

Câțiva bulgări de rășină fură aruncați peste jar. Focul trosni, iar un fum gros și parfumat se ridică spre cer.

— Nu suntem asemenea popoarelor pe care le-am întâlnit în cale. Pentru noi, frumusețea este un dar de la Goitosyros, zeul luminii și al inspirației. De aceea, frumusețea trebuie prețuită.

Sacerdotul își plimbă privirea peste chipurile adunate în jurul altarului. Părul femeilor și al bărbaților, vopsit în culori puternice, sclipea în lumina focului. Aurul de pe trupurile lor răspundea aurului flăcărilor.

— Noblețea noastră și faptele noastre de vitejie sunt pictate pe pielea noastră, ca o poveste vie. Dușmanii noștri ne știu de frică, iar Papaios — zeul cerului, în cinstea căruia ne vopsim părul în albastru — ne ocrotește oriunde ne-am duce.

Bărbații își loviră o dată piepturile cu pumnii. Sunetul sec se rostogoli printre stâlpii sculptați și se stinse spre munți.

— Api — zeița Pământului — ne deschide pământul pentru aur și pentru pășunile de care au nevoie animalele noastre.

Sacerdotul luă un pumn de țărână dintr-un vas și îl presără peste marginea altarului.

— Argimpasa — zeița fertilității și a feminității — ne-a binecuvântat femeile cu frumusețe și pântece roditoare.

Femeile își plecară frunțile, iar cele care purtau copii în brațe îi ridicară pentru o clipă spre lumina focului.

— Chiar și Bendis, zeița tracă a vânătorii, ne umple pădurile cu vânat.

Din întunericul pădurii se auzi boncănitul îndepărtat al unui cerb. Câțiva dintre vânători zâmbiră.

Sacerdotul se întoarse apoi către tânărul rege.

— Iar Thagimasadas ne-a binecuvântat cu un rege tânăr, înțelept și viteaz, de care dușmanii se tem, iar geții și tracii îi caută prietenia și sfatul: Spargapeithes!

Sacerdotul își trecu degetele peste semnele săpate în toiag.

— Să nu uitați nici legile strămoșilor. Noi nu le închidem în semne moarte. Le cântăm, pentru ca fiecare copil să le poarte în minte și fiecare bătrân să le poată da mai departe. Cât timp cântecele noastre vor răsuna printre acești munți, niciun agatârș nu va uita cine este.

Cei adunați în jurul focului începură să murmure vechea melodie a legilor.

Toiagul de aur se ridică din nou. De data aceasta, mulțimea izbucni într-un singur glas.

— Nu degeaba suntem considerați Fiii Soarelui de la răsărit! strigă sacerdotul. Suntem agatârși și ne mândrim cu asta!

— Agatârși, agatârși! răspunseră vocile.

Ecoul numelui lor se lovi de Munții Sacri și se întoarse peste altar.

Agatârși, agatârși!

(va urma)