Shambhala 1

Kan și Leul de Peșteră

1. Leul Deșertului

De multe luni pașii lui Kan nu mai cunoșteau altceva decât nisipul. Băuse rouă, sfărâmase rădăcini între dinți și spărsese oase vechi, albite de soare, după măduvă. Dar omul nu poate fugi de soarta lui la nesfârșit.

Drumul se sfârșea aici. Acum nu mai era întoarcere.

Înaintea lui stătea bătrânul leu de peșteră, tatăl tuturor colților, cel ce dormise sub multe veri și văzuse multe ierni. Coama îi era cenușie ca praful lumii, iar ochii îi ardeau galbeni, asemenea celor două focuri pe care Marele Cer le ascunsese în capul fiarei.

Leul nu mârâia. Puterea mergea înaintea lui.

Pământul uscat îi știa pașii. Nisipul îi știa mirosul. Toate vietățile se dădeau din calea lui.

Kan își strânse pumnalul de fildeș, cu mâna dreaptă. Era cioplit din cornul alb al fiarei uriașe, rinocerul lânos, care umblase peste pământ înainte ca neamul lui Kan să fi prins rădăcină pe malurile Amu Daryei.

Degetele i se încleștară pe coada de fildeș, iar vârful îngălbenit sclipi o clipă în lumina soarelui bătrân.

Deșertul nu răbda doi stăpâni.

Unul avea să coboare la Străbunii Cei Fără Umbre, unde focurile nu se sting și vânătoarea nu se sfârșește niciodată. Așa fusese de la începutul lumii. Așa avea să fie până când ultimul foc avea să se stingă.

Fiara se năpusti fără glas. Numai țărâna și nisipul se ridicară odată cu ea.

Kan își înfipse tălpile în pământ și își răsfiră picioarele, ca bourul care așteaptă izbitura. În clipa când colții se prăvăliră asupra lui, își vârî brațul stâng între fălcile căscate. Cotul se sprijini pe limba aspră a fiarei, iar pumnul îi izbi cerul gurii. Fălcile nu se mai putură încleșta.

Omul și leul rămaseră legați de aceeași mușcătură.

Kan ridică lama curbată de fildeș și o înfipse adânc în ochiul fiarei.

Leul se zgudui. Răcnetul i se frânse în gât.

Kan nu-i dădu răgaz. Smulse lama și o înfipse din nou, prin ureche, acolo unde moartea stă ascunsă. Împinse cu toată puterea, până când lama se opri.

Fiara se clătină.

Își scutură coama cenușie.

Mai făcu un pas.

Apoi încă unul.

Și se prăbuși peste nisipul bătrân, care îi sorbi sângele în tăcere.

Kan nu era vânător. Era vânat.

Fugise din oaza unde-l lepădase pântecele mamei sale, pe malurile marelui Amu Darya, Apa Ce Nu Doarme. În urmă rămăseseră trestiile. Colibele de lut. Focurile care fumegau în amurg.

Fugise de oameni mai răi decât fiarele și mai neînduplecați decât iarna. Clanul Nisipurilor Negre și Clanul Nisipurilor Roșii își împreunaseră sulițele și urmele pașilor ca să-i ia suflarea. Două seminții. Două focuri. O singură mânie.

Vracii bătrâni băteau în oase și aruncau cenușă în foc. Ei spuneau că părul lui, galben ca limba flăcării, era semn rău. Era semnul Duhurilor-de-Dincolo-de-Cer. Cât timp Kan umbla sub soare, umbrele flămânde găseau cărare spre pământul oamenilor.

Așa grăiau vracii. Iar oamenii îi credeau.

De acum, blana leului avea să-l apere de frig, iar duhul fiarei avea să meargă înaintea lui împotriva vrăjmașilor.

La orizont se ridica praful.

Nisipurile Negre veneau.

Nisipurile Roșii veneau.

(va urma)

Ochiul de Gheață