Roza Vânturilor 2

2. Câinii războiului

Câinii de război, sloboziți de legionarii romani să-l hăituiască, dădură buzna în peșteră. Pe dată, lupii albaștri, strălucitori ca lumina fulgerului, începură să se învârtă în jurul lui Dapyx și al Ziei.

Câinii începură să schelălăie. Nu vedeau nimic, dar simțeau o prezență. Pierduseră urma și mirosul. Se aflau într-o peșteră pustie.

Cei dintâi ostași romani intrară și ei în peșteră. Nu mică le fu mirarea când pricepură că fuseseră amăgiți de o urmă înșelătoare.

În cercul creat de Duhul Muntelui, totul era ascuns privirii și auzului celor din afara lui. Dapyx zări gura neagră a unei grote care mai înainte nu fusese acolo. O plămădeală rotundă de foc albastru o luă înainte prin măruntaiele muntelui. Cei doi o urmară pe un drum ascuns, lăsând în urmă peștera sacră. Curând ajunseră pe partea cealaltă a muntelui.

— Pe cine am scăpat noi azi? tună generalul roman, cu stropii de scuipat sărindu-i din gură ca unui câine turbat.

— Pe Dapyx! veni răspunsul timid al centurionului. Fiul căpeteniei carpilor. Și dezertor din Legiunea a VI-a.

— Pe Dapyx? Fiul căpeteniei Carpilor? Dezertor din Legiunea a VI-a?
Generalul își frecă bărbia și zâmbi strâmb.

— Frumoasă ispravă, centurio. O cohortă întreagă și tot ne-a scăpat. Dacă zeii ne mai dăruiesc două biruințe ca aceasta, barbarii ne vor primi cu râsul, nu cu sulița.

— Generale, vechii greci au dat numele munților ăstora după tribul Carpilor…

Generalul îl privi lung.

— Așa, și?…

Centurionul tăcu.

Generalul zâmbi amar.

— Vrei să spui că munții sunt de partea lor?

Romanii ridicară oaste asupra carpilor, căci aceștia se însoțiseră cu goții și cu sarmații și trecuseră de multe ori Istrul spre miazăzi, pustiind ținuturile aflate sub stăpânirea Romei.

Vântul urla ca un lup rănit de moarte. Dapyx alerga prin zăpada adâncă, cu opincile grele de gheață și zloată. Fiecare pas era o lamă înfiptă în coapsă. Rana dădea puroi, iar Roza Vânturilor, legată strâns la piept, îi ardea pielea ca un tăciune viu. Aurul legendar nu mai era rece. Pulsa. Respira.

Zia se ținea de umărul lui, respirând sacadat. Era ușoară ca un pui de căprioară, dar tusea o sfâșia pe dinăuntru. Fata nu se plângea. Fiii și fiicele Carpilor învățau de mici că plânsul atrage lupii.

În urmă, lătratul câinilor se apropia. Nu mai era doar zgomot. Era foame. Romanii nu renunțau. Câinii de război simțeau vraja așa cum simțeau sângele proaspăt. Dapyx simțea cum Roza fremăta sub tunică. Brațele ei de aur se roteau singure, șoptind. Crivățul cerea să fie eliberat.

Ajunseră la o râpă îngustă, ascunsă între doi pereți de stâncă neagră. Zăpada era mai puțin adâncă aici, dar vântul aducea miros de cal și de fier roman. Dapyx o sprijini pe Zia de o stâncă ascuțită și scoase Roza la lumină. Aurul străvechi strălucea slab, aproape viu.

— Dacă-i doar aur vechi… murmură Dapyx, de ce-mi arde pieptul? Vracii spuneau că Roza cheamă cele patru suflări ale lumii, dar fiecare suflare ia ceva în schimb: uitarea, patima, moartea lentă… și puterea.

Dapyx își apăsă palma însângerată pe disc. Sângele i se amestecă cu aurul străvechi.

— Crivățule… de ești, ascunde-ne. Acum!

Vântul se opri brusc. Liniștea fu mai înfricoșătoare decât urletul. Apoi se dezlănțui.

Un frig cumplit îl străbătu pe Dapyx din creștet până în tălpi. Simți cum ceva din el se rupe. Chipul mamei sale, zâmbind lângă foc, se topi ca zăpada în palmă. Uitase. Deja uitase.

Din gura lui ieși o ceață groasă, albă, vie. Se întinse ca un văl între ei și urmăritori. Din ceață prinseră a se arăta făpturi – lupi albi, uriași, cu ochi ca stelele înghețate. Nu erau lupi adevărați. Erau duhurile Crivățului, chemate din oasele muntelui.

Câinii romanilor începură să schelălăie de groază. Un câine se năpusti înainte.

Se auzi numai un schelălăit, iar urletul i se pierdu în alb.

Apoi nimic.

Oștenii urlau porunci. Săgețile lor se pierdeau în ceață. Unul strigă ceva în latină — un blestem, ori poate o rugăciune.

Dapyx simțea puterea curgând prin el ca un râu de gheață. Putea porunci vântului. Simțea că vântul i-ar putea ascunde pe toți ai lui. Pentru o clipă i se păru că nici oastea Romei n-ar mai fi putut găsi vreodată neamul carpilor. Dar prețul creștea cu fiecare bătaie a inimii. O altă amintire se stinse – prima vânătoare alături de tatăl său. Dispăruse.

Zia îl privea cu ochii mari, îngrozită.

— Dapyx… ochii tăi… sunt albi ca zăpada.

El nu răspunse. Ridică Roza. Vântul urlă și mai tare. Ceața se îndesi, acoperind râpa ca un zid viu. Lupii-fantomă se năpustiră.

Urlete omenești se amestecară cu urletele lupilor. Sângele cald împroșcă zăpada.

Când ceața începu să se risipească, Dapyx căzu în genunchi, răsuflând greu. Roza încă fremăta mulțumită în palma lui. Uitase și numele câinelui cu care crescuse.

Zia se apropie tremurând și-l atinse pe obraz.

— Ce ți-a luat? șopti ea.

— Prea mult, răspunse el cu glas răgușit. Dar ne-a salvat… deocamdată.

Se ridicară. Crivățul încă sufla în urma lor, acoperindu-le urmele. Dar când ieșiră din râpă, Dapyx simți un alt fior. Roza fremăta altfel. Unul dintre brațele ei arăta spre răsărit.

Mijea de ziuă.

Și atunci văzu.

În depărtare, printre brazi, se înălța o siluetă înveșmântată în negru, cu ochii strălucind ca jarul. În jurul ei plutea fum de cetină sacră.

Dapyx strânse Roza și mai tare. Următorul vânt îl chema deja.

(va urma)