Roza Vânturilor 1

1. Carpii, Oamenii Stâncilor

Vântul tăia precum fierul de secure. Dapyx se lipise de trunchiul unui brad bătrân, iar opincile îi stăteau adânc îngropate în omătul ce acoperise muntele până la genunchii omului. Obielele de lână aspră îi erau grele de apă. Răsuflarea îi ieșea grea, albă în ger, amestecându-se cu mirosul de brad jilav, de fum stins și de sânge învechit ce-i mânjise mâinile.

În urma lui, la trei zvârlituri de suliță, hămăiau câinii oștenilor Romei. Glasul lor izbea stâncile și se întorcea din piatră în piatră, asemenea unui blestem vechi. Zece… poate doisprezece. Destulă fiară omenească pentru un singur vânat.

Dapyx strânse coada securii cu toată puterea. Tăișul era înnegrit de sânge uscat – sângele unuia din neamul său, care îl vânduse pentru argint și pentru făgăduiala unei vetre bogate.

— Stâncile țin minte, grăi el încet către vânt. Numai sângele își uită câteodată neamul.

Zia, sora lui, zăcea ascunsă într-o crăpătură de stâncă, mai sus. Tusea ei slabă se pierdea în urletul Crivățului. Ea îi mai rămăsese singurul sânge pe lume. Tot celălalt neam arsese odată cu bordeiele din valea strâmtă, într-o singură noapte.

Dapyx simțea cum vlaga îl părăsea. Umerii îi atârnau grei cu o blană de urs udă. De trei zile fugea fără răgaz, iar rana din coapsă se înrăise.

Din vremurile în care timpul nu-și cunoștea încă numele, iar Zamolxis umbla încă printre oameni, bătrânii le povesteau bătrânilor, la gura focului, că numele lor însemna „piatră” în limba pe care zeii șesurilor nesfârșite de la soare-răsare o aduseseră când se năpustiseră peste popoarele pământului.

Carpii.

Oamenii Stâncilor.

Străjeri ai munților din vechime.

Neam aspru, crescut în piatră și în ger, care nu-și pleca fruntea înaintea nimănui. Câtă vreme stâncile dăinuiau, nici neamul lor nu se socotea înfrânt.

Așa se numeau ei – neamul care nu plecase genunchiul înaintea Romei. Nu erau daci din șesuri, nici geți de la Dunăre. Erau cei ce trăiau sus, între creste ascuțite, peșteri adânci și brazi bătrâni cât veacurile. Erau din același sânge cu dacii de dincolo de munți, dar pe ei crestele îi făcuseră mai aspri și mai neîmblânziți.

Stâncile ce le erau casă și mormânt le-au luat singure numele. Aici Zamolxis încă vorbea prin tunet, duhurile strămoșilor sălășluiau în ceața ce se ridica din văi ca un văl al morții, iar lupii mari cât caii le erau frați de sânge.

Carpii nu cereau îndurare. Dădeau adăpost doar celui ce știa să verse sânge pentru neam. Oștenii Romei îi numeau barbari. Ei se numeau pur și simplu „oamenii de aici”. Cei ce ascultau vântul, beau apa izvoarelor reci ca moartea și își cinsteau morții sub movile de piatră ridicate pe înălțimi, ca sufletele lor să privegheze trecătorile.

Dar de câțiva ani, după fiecare năvălire a carpilor peste Istru, Roma răspundea cu foc și fier. Cohorte urcau prin trecători, sate erau prefăcute în cenușă, iar trădătorii își vindeau neamul pentru argint. Sângele carpilor se rărea de la an la an.

Dapyx ajunse la crăpătura de stâncă unde o lăsase pe Zia. Fata tremura sub o piele de urs, cu fața albă ca omătul proaspăt.

— Au ars totul… șopti ea cu glas frânt.

— Știu, răspunse el scurt.

Atunci zări o licărire albăstruie. Nu era lumina unei torțe a oștenilor Romei. Era o strălucire rece ce venea din adâncul unei peșteri, ascunse după un bolovan acoperit de mușchi negru-verzui.

Se strecură înăuntru, cu securea ridicată.

În mijlocul peșterii zăcea ultimul Vraci al Lupului de Peșteră, Păzitorul Rozei, cel care slujea Duhul Muntelui.

Zăcea mort.

Vraciul ținea strâns la piept, în mână, ceva ce Dapyx nu mai văzuse niciodată.

Roza Vânturilor.

Un odor de aur tocit de veacuri, pe care nimeni nu cuteza să-l atingă. Despre care se vorbea numai în șoaptă, la focurile sacre. Puțini mai credeau că Roza fusese vreodată adevărată. O roată de aur cu patru brațe, despre care bătrânii spuneau că brațele ei se puneau în mișcare fără mână de om, atunci când vânturile lumii se trezesc.

Se spunea că Roza putea chema cele patru suflări ale lumii: Crivățul Negru, care aducea uitarea și lupii-nălucă; Aurora Roșie, care deschidea ochii către vedeniile strămoșilor; Focul Ascuns, care aprindea patima; și Umbra Apusului, care dezvăluia moartea și tainele munților.

Dar bătrânii mai spuneau și altceva.

Nimeni nu purta Roza.

Roza își purta singură alesul.

Cu fiecare putere trezită, o parte din suflet îi era luată, până când omul nu mai rămânea decât o umbră purtată de cele patru vânturi.

Brațele Rozei se roteau și acum, încet, fără ca vreo mână să le atingă. Din aurul vechi se auzea un țingăt abia deslușit, asemenea unui os frecat de alt os în liniștea unui mormânt.

Când Dapyx se apropie, vântul de afară amuți deodată.

Numai pentru o clipă.

Apoi se întoarse, mai aprig, urlând prin crăpătura peșterii asemenea unei fiare rănite ce-și chema răzbunarea.

Roza se învârti mai iute.

Unul dintre brațe se opri și arătă către miazănoapte.

Dapyx întinse mâna, parcă împins de o putere pe care n-o putea birui. Degetele îi atinseră aurul rece ca promoroaca dimineții.

Și atunci Crivățul îi grăi.

Nu cu glas de om.

Nu cu glas de duh.

Ci cu glasul muntelui bătrân, auzit nu cu urechile, ci în adâncul ființei.

— Eu sunt Cel Dintâi. Lasă-mi suflarea în pieptul tău și nici ochiul vrăjmașului nu te va afla. Împotrivește-te, iar piatra îți va fi mormânt.

Un frig viu îi străpunse pieptul, ca o lamă de gheață înfiptă între coaste.

Pentru o clipă văzu lupi, ieșind din pereții peșterii. Blana lor strălucea într-un albastru nepământesc, asemenea luminii ce izvora din Roza Vânturilor. Nu urlau. Nu mârâiau. Îl priveau în tăcere, cu ochi ce străluceau asemenea stelelor înghețate.

Dapyx smulse Roza Vânturilor din mâna înțepenită a Vraciului.

Brațele Rozei se opriră o clipă.

Apoi porniră iarăși, mai iute decât înainte.

Aurul vechi părea că răsuflă.

Crivățul urlă ascuțit prin trecători.

Din apropiere răsunau lătrăturile câinilor oștenilor Romei.

(va urma)