Agatârșii 2

2. O noapte cu regele

Spargapeithes se întoarse cu alaiul său regal în fortăreața de pe vârful unei coline de pe malul râului Maris. În această seară era rândul lui Ziraya în patul regelui.

— Știu că le-ai prefera în patul tău pe Thyra sau pe Sparaya mai mult decât pe mine, zise Ziraya, schițând un zâmbet amar. Dar legea este lege și pentru rege, ca și pentru agatârșul de rând. Înțelepciunea străbunilor trebuie respectată.

— Știu, știu! Fiecare femeie trebuie să împartă iubirea tuturor bărbaților, iar fiecare bărbat, iubirea tuturor femeilor. Astfel, nimeni nu este străin de nimeni. Toți suntem un singur neam. Așa au hotărât străbunii, ca gelozia, ura și rivalitățile să nu ne dezbine, întări Spargapeithes. Dar te înșeli, Ziraya. Vă iubim pe toate la fel. Tocmai asta ne face mai puternici decât neamurile în care oamenii se sfâșie între ei pentru iubire și întâietate. Ca la sciți.

— Și pentru ca pe copiii care se vor naște toți bărbații să-i iubească și să-i ocrotească la fel ca pe copiii lor.

— Așa că nu-ți mai plânge singură de milă fără niciun rost. Ești mai iubită decât crezi. Hai, vino și ajută-mă să-mi dau jos bijuteriile și hainele astea care mă fac să arăt ca un rege.

— Ești mai plin de bijuterii și mai cochet ca o virgină. Dar mai mult îmi placi gol, când îți pot citi toate tatuajele de pe corp. Nu coroana spune cine ești, ci pielea, glumi Ziraya, încercând să schimbe atmosfera.

— Data viitoare când vor sosi caravanele cu mătăsuri din depărtări, voi pune în balanță aur cât va cântări cea mai frumoasă învelitoare pe care o vor aduce. Una demnă de o prințesă ca tine, încercă regele să-i alunge tristețea.

Ziraya asculta inima regelui, cu capul culcat pe pieptul lui. Privea visătoare spre cerul inundat de lumina lunii pline. Ar fi vrut să poată opri timpul în loc, pentru ca inima regelui să bată în veșnicie numai pentru ea, iar luna să-i fie martora fericirii cu lumina ei sacră.

Străbunii hotărâseră că iubirea trebuie împărțită pentru ca nimeni să nu cunoască gelozia. Dar străbunii nu-i porunciseră și inimii ei.

Era un gând egoist. Poate chiar o încălcare a legii nescrise a neamului. Dar în noaptea aceea Ziraya nu voia să fie una dintre toate. Voia să fie singura.

— Spargapeithes, să nu mai spui nimănui, dar în această noapte magică sămânța ta a prins în mine.

— De unde știi?

— Am simțit. O femeie care iubește simte.

— Dacă Argimpasa, zeița dragostei și a rodniciei, a hotărât ca sămânța mea să prindă în tine, cine sunt eu să mă împotrivesc voinței ei? întrebă mai mult retoric regele.

Răcoarea aerului nopții o înfioră pe Ziraya. Regele adormise. Se ridică în șezut și îl privi preț de câteva clipe cu ochi de îndrăgostită. Era atât de frumos și impunător, de parcă ar fi coborât din cer. Lumina lunii îi desena un contur strălucitor peste corpul perfect, uns cu uleiuri înmiresmate.

Se ridică din pat și își turnă lapte într-o cupă de aur. Apoi rupse o bucată de fagure cu miere și ieși pe terasă. Luna plină împărțea cerul cu stelele licăritoare și fără număr.

Ziraya gustă din miere, apoi ridică spre lună cupa de aur cu lapte.

— Argimpasa, dacă în pântecul meu a prins sămânța regelui, primește laptele și mierea mea și ocrotește rodul acestei nopți.

Rămase cu brațele ridicate și ochii ațintiți spre cer.

Atunci, încet, lumina lunii începu să se schimbe. Albul ei căpătă o nuanță roșiatică, tot mai întunecată, până când discul de pe cer păru însângerat.

Ziraya coborî încet cupa.

Nu știa dacă privea un semn al zeiței sau doar un joc al cerului. Dar în acea clipă nu mai avu nicio îndoială.

Argimpasa o auzise.

(va urma)