Yamnay, lupul de bronz 4

4. Cucerirea Soarelui-Apune

Yamnay încă ținea pumnalul la gâtul Loanei, dar, odată ce vâltoarea luptei se stinsese, o privi mai cu luare-aminte. O cercetă încet, din cap până-n tălpi, ca pe o pradă ce încă nu-și arătase toate tainele.

Mai mică de stat decât femeile neamului său, dar cu un spirit ce nu părea mic deloc. Părul îi creștea des ca o pădure și curgea negru, ca pana corbului. În ochii ei se adânceau două fântâni într-o noapte fără stele.

Țâțele îi atârnau grele, ca două fructe coapte, ce se cereau culese. Talie de trestie tânără. Șoldurile largi, făcute să poarte mulți copii. Soarele îi arsese pielea până la culoarea mierii închise.

Dar ochii aceia… nu erau ai unei prizoniere. Ochii aceia nu știau să se plece. Erau ochii unei lupoaice care se hotărâse să muște.

Luă cuțitul de la gâtul ei și îi tăie legătura de la mâini. O prinse de bărbie și o sili să-l privească. O clipă rămaseră nemișcați. Îi adulmecă obrazul ca lupul ce miroase o lupoaică, fără să-și desprindă privirea din ochii ei. Apoi înclină scurt capul spre femeile captive. Abia atunci îi dădu drumul.

Loana avusese timp să-l privească direct în ochi pe acest demon de stepă, uriaș, cu ochi albaștri mai adânci decât cerul și cu pletele și barba de foc.

Îl privi pentru întâia oară.

Ochii aceia albaștri nu se bucurau de sânge. Ci păreau obosiți de prea multă stepă.

Nu râdeau. Doar ardeau.

Păreau ochii unui copil care învățase prea devreme că lumea mușcă prima.

Neamurile lor aveau vorbe străine.

Dar în tăcerea aceea începea să se înfiripe o altă limbă. Ochii nu aveau nevoie de cuvinte. Ochii vorbeau același grai.

Loana știa că lacrimile nu întorc morții. Trebuia să-și țină suflarea în piept. Pentru fete. Atât îi mai rămăsese. Ce fusese smuls din viața ei nu mai putea fi pus la loc nici de mâna zeilor.

Nu. Nu. Lumea în care crescuse avea și ea ierni grele, ani fără rod și copii pe care îi luau bolile. Dar oamenii nu-și înfigeau colții în frații lor, ca lupii. Nu. Nici lumea ei nu fusese fără durere.

Dar durerea venea de la zei, nu de la oameni. Fusese o lume care nu cunoscuse colții lupului. Crescuse crezând că binele se păzește singur. Până atunci crezuse că binele este asemenea soarelui: răsare în fiecare zi și nimeni nu-l poate opri. Acum afla că și peste soare pot veni nori.

Părea că umbra zeului stepei căzuse peste pământul lui Muader Erd. Și odată cu ea căzuse și lumea în care fusese crescută: lumea oamenilor care își deschideau ușa unii altora și adormeau fără teamă.

Muader Erd tăcuse. Părea că își întorsese fața de la copiii ei.

Marea Preoteasă nu văzuse blestemul. Muader Erd ar fi trebuit să-i trimită un vis. Un corb. Un lup. Orice.

Marea Preoteasă ar fi trebuit să citească semnele. În zborul păsărilor. În fum. În vise.

Iar Răul găsise singur drumul spre sat…

O parte din inima ei îl blestema pe dușmanul care îi ruinase viața. O uimea felul animalic în care sfida zeii. Cealaltă parte nu-și putea desprinde ochii de la el. Îi luase casa, bărbatul, copiii și viața de altădată. Și totuși, fără voia ei, ochii i se întorceau mereu spre el. Tot ce făcea omul acela părea împotriva rânduielilor lăsate de zei.

Ori de câte ori îi răsărea în minte, pieptul i se strângea fără să știe dacă de ură ori de teamă. Gândul la Lupul de Bronz îi făcea inima să bată strâmb.

Nimic din omul acesta nu semăna cu lumea ei.

Bea laptele crud așa cum bea omul apa din râu. Niciun zeu nu-i strângea pântecele cu boala.

Îi întrecea pe bărbații satului cu un cap. Umerii îi erau lați ca spinarea unui bour. Brațele, noduroase ca trunchiurile stejarilor. Părea frământat din alt lut. Plămădit de alți zei.

Credea că până și ursul și-ar fi ferit privirea dinaintea lui.

Cum să oprești toporul de război cu sapa? Cum să înfrunți bronzul cu plugul de lemn?…

oOoOo

În noaptea în care Clanul îl scuipase ca pe un câine, în taină, Yamnay l-a urât pe zeul Nuncar.

Focul îi încălzește pe toți. Numai omul alege pe cine arde.

Dar acum, cu părul albit de multe ierni, înțelesese că Nuncar îl purtase pe drumul pe care i-l hotărâse.

Stepa naște războinici. Oamenii îi fac căpetenii.

Avea turme cât putea cuprinde ochiul de vultur. Sclavi fără număr. Oameni care își dădeau viața la un semn al mâinii lui.

Ajunsese să aibă trei neveste. Loana fusese prima. Și mai mulți copii decât degetele de la două mâini. Mai mult nume decât poate purta un om muritor.

Cale de mai mult de cinci zile de galop al calului, oamenii veneau cu daruri la cei șase lupi ai Clanului Lupului de Bronz. Le dădeau a treia parte din tot ce aveau și făureau cu mâinile lor, numai să-i apere de neamurile ce se revărsau din stepă, fără sfârșit, ca un râu al morții.

Unii îl cinsteau ca pe un zeu. Alții îl temeau ca pe un demon. Ai lui îl urmau ca pe un tată.

Din pruncie purtase în suflet două dorințe: să vadă unde moare soarele și unde se sfârșește stepa.

Credea că amândouă se află la munții din zare. După ei murea soarele. La poalele lor se sfârșea stepa.

Iar zeii îi dăduseră să-și vadă visul cu ochii.

Își întemeiase propriul neam. Copiii lui, copiii copiilor lui și mulți dintre cei supuși lui îi vorbeau limba, chiar dacă ea se schimbase din gură în gură.

Oare, când oasele lui aveau să fie de mult pământ, cine îi va mai rosti numele?

(va urma)

oOo