VISUL DE VEACURI AL ROMÂNILOR

Românul este un univers. Paralel. Este și un visător. Un visător, dar nu genul ăla romantic de poet cu fruntea în stele. Nu. Un visător de cârciumă, de bordei și de curte boierească. Visul lui de veacuri nu a fost, contrar propagandei școlare, „unitatea națională”. Aia a fost o invenție târzie, lipită ulterior ca o mustață pe o poză de familie. Ca să avem și noi un mit fondator.

Contrar propagandei, visul lui de veacuri nu a fost „unitatea națională”. Din două motive babane. Mai întâi, românul e individualist până-n măduvă, până la paranoia. Suspicios, ranchiunos, convins că vecinul îi fură aerul. Ar prefera să moară singur decât să se unească cu vecinul, fiindcă sigur îi fură găina sau votul. Unitatea? Lasă-mă, dom’le, cu prostiile astea. Visul colectiv nu prea a existat. Exista visul individual, surprins magistral în folclor.

În al doilea rând, „principiul naționalităților” a apărut în secolul al XIX-lea: s-a pornit de la o națiune culturală fragmentată de imperii și s-a ajuns, prin diplomație și război, la un stat politic unitar și suveran. Anul 1918 reprezintă momentul în care statul național devine modelul politic dominant și oficial în Europa Centrală și de Est. Deci nu prea putem vorbi despre „un vis de multe veacuri” pe subiectul unității naționale.

Cu toate astea, românul a avut totuși un vis de veacuri. Visul individualist, surprins magistral de folclor și conservat pentru posteritate:

să beau vin, să mânc pastramă,
cu o leliță Ioană și un merțan,
de bună samă.

Românul s-a temut dintotdeauna de un singur lucru: să nu moară sănătos. Să nu cumva să plece din lumea asta fără să fi apucat să tragă un chiolhan ca lumea. Asta e filozofia națională autentică. Românul nu s-a temut niciodată de moarte. S-a temut doar să nu moară sobru, fără un chef pe cinste și fără să lase datoriile neplătite la crâșmă. Restul sunt mofturi de intelectuali cu burta plină.

Timp de o mie de ani, motorul economic al Țării Românești a fost unul singur: îmbogățirea boierului. Iobagul visa un boț de mămăligă cât pumnul, pentru el și pentru plozi. Cât să nu cadă mort la sapă. Unirea tuturor românilor? Un stat puternic? Demnitate națională? De unde, mă, frate? Din gura cui? A unor fomiști analfabeți care abia așteptau să schimbe un jug cu altul? Care abia așteptau să schimbe un boier turc pe unul fanariot sau habsburgic? Ca, pe urmă, să ajungă sub cizma boierului „pământean”, care era mai al dracului decât toți ceilalți la un loc… Pe bune? Bă, mă leși?

Și acum priviți România de azi. Recunoașteți boierii? Cu aceleași priviri lacome, aceleași palate, aceleași conturi offshore. Doar că acum poartă costume de la Hugo Boss și vorbesc de „binele comun al celor defavorizați” cu gura plină de colivă. Au doar alt ambalaj – costume italienesti, ceasuri elvețiene și conturi în Dubai. Aceiași ochi lacomi, aceeași poftă de a fura tot ce nu e bătut în cuie. Interesul național? Ăla moare primul când intră în conflict cu interesul personal. Iar „fomiștii” de odinioară? I-am regăsit în tribunele de Facebook, urlând lozinci: „Suntem de acord să se taie din drepturi, câtă vreme nu se taie de la noi.” Urlând „România suverană!” în timp ce-și vând votul pe o sticlă de ulei și un pachet de țigări.

Priviți, prin contrast, Germania postbelică. Ruși în Berlin, țară făcută praf, rasă de pe hartă, orașe în ruine, popor flămând. Au luat Planul Marshall, au băgat reforme dure, disciplină prusacă și au reconstruit o economie de temut. Și totuși, nu doar reforme dure, disciplină. Ci Planul Marshall folosit cu cap, nu furat cu lopata. Au reconstruit o putere economică. La noi? Bolojan a fost dat jos exact pentru că îndrăznise să viseze visul ăla periculos: o Românie prosperă pentru toți, nu doar pentru boieri și clienții lor. A vrut autostrăzi adevărate, spitale care să nu omoare pacienții, școli care să producă creiere, nu votanți. Păcatul capital. Boierii și baronii locali au mirosit pericolul. Un popor care nu mai moare de foame devine pretențios (pricipiu rusesc). Un astfel de popor începe să ceară drepturi, libertăți, conturi… Inacceptabil!

Așa că l-au sacrificat rapid pe Bolojan, cu zâmbetul pe buze și cu mâna pe portofel. „Visul lor de veacuri” rămâne sacru: boierul sus, cu burta plină și conturile grase; iobagul jos, cu mămăliga suficientă cât să nu se revolte, cu vin cât să uite și cu lozinci patriotice cât să se simtă important.

Modernizarea? Doar la suprafață – avem telefoane scumpe și mașini de lux furate, dar aceleași mentalități medievale.

Iar noi, ca niște proști sentimentali și etern îmbătați de propriul mit, continuăm să ne băgăm „visul de veacuri” pe gât.

Da, îl avem!

Doar că e mult mai mic, mult mai murdar și meschin decât ne place să recunoaștem.

Și extrem de profitabil pentru cine trebuie…