CIUBOȚICA CUCULUI

Dacă codru-i frate cu românul, atunci cucul e fratele lui înaripat. Fiindcă, chiar dacă nu le are, se descurcă. Vă reamintesc comportamentul cucului. Pândește până când o altă specie de pasăre își părăsește cuibul. Apoi cucul dă jos oul ei și îl pune pe al său în loc. Nebănuitoarea victimă clocește oul până iese… cucu, nu pupăza. Între timp, cucul are timp să plece-n deplasare cu echipa națională la campionatul mondial de fotbal.

Și atunci, de unde provine etimologia numelui florii «Ciuboțica-cucului», că doar cucul nu e «Motanul Încălțat»?… Doamne, iartă-mă!

Ca să complicăm puțin lucrurile, aflați că Ciuboțica-cucului are și o mulțime de alte denumiri populare, printre care: Țâța oii, Țâța vacii, Aglica, Anghelina, Cinci foi, Cizma cucului, Mâneca doamnei, Urechița ursului, Clopoțel.

Din această înșiruire populară reiese că badea și lelea fie nu dețineau proprietatea termenilor, fie nu erau siguri pe ei și nu știau ce vor.

Românul deci, când nu e sigur, botează. Nu doar botează, românul rebotează. Pentru că primul nume nu prinde, al doilea nu convinge, iar al treilea e pus „să fie, în caz de ceva”. Preventiv. Ca la recensământ: să fie acolo, în caz că trebuie. La noi, realitatea nu e descrisă, e negociată. Nimic nu e stabil, totul e provizoriu, ca funcțiile publice. O floare? Păi nu poate rămâne doar floare. Trebuie să fie și țâță, și animal domestic, și accesoriu vestimentar, și rudenie cu fauna sălbatică. Țâța oii, Țâța vacii – probabil un patriarh vegetal, cu mustață din polen și autoritate asupra rumegătoarelor. Mâneca doamnei – semn clar că flora noastră are garderobă, o bagă pe mânecă și participă la baluri. Urechița ursului – pentru când ursul vrea să asculte știrile, dar n-are semnal.

Ciuboțica-cucului e deja o sinteză perfectă a spiritului autohton: o floare modestă, dar cu pretenții de încălțăminte, purtată de o pasăre care n-are nici casă, nici copii, dar le administrează pe ale altora. Un simbol național mai potrivit nici că se putea. Cucul nu clocește, dar dă lecții. Nu muncește, dar apare la final, revendicând rezultatul. Exact ca în viața publică.

Românul a observat toate astea și, în loc să se revolte, a zis: „E de-al nostru.” L-a adoptat simbolic. L-a pus în folclor, în cântece, în proverbe și, iată, chiar în botanică. Pentru că, la noi, impostura nu e viciu, e tradiție. Se transmite din generație în generație, ca zestrea.

Așa se explică de ce aceeași plantă poate fi, simultan, clopoțel, cizmă, mânecă și ureche. Nu e confuzie, e diplomație semantică. Românul nu vrea să supere pe nimeni, nici măcar sensurile. Le lasă pe toate să coexiste, ca într-un guvern de largă coaliție lexicală, unde fiecare termen poartă o mapă, dar nimeni nu știe exact ce face.

Ciuboțica-cucului e monumentul vegetal al descurcărețului absolut. O plantă cu nume de pasăre care nu-și crește puii, cu încălțăminte pe care n-o poartă și cu o reputație pe care n-a cerut-o. Exact ca multe cariere respectabile: fără competență, dar cu tradiție. Cucul e eroul nostru național înaripat pentru că face ce știm noi mai bine: înlocuiește, dispare și revine la aplauze.

În fond, ciuboțica-cucului nu e o floare. E un diagnostic. Un mic manual de antropologie națională, crescut la margine de drum, înflorit primăvara și ignorat restul anului. Ca multe adevăruri incomode.

Și ce frumos se potrivește! Cucul nu muncește, dar cronometrează. Nu construiește, dar ocupă. Nu creează, dar comentează. Iar când iese puiul altuia din ou, el e deja plecat, probabil consultant extern. Cu diurnă.

Românul privește scena și nu vede o problemă. Vede un model de succes. De aceea cucul n-a fost alungat din folclor, ci avansat. I s-au dat proverbe, balade și, bonus, o floare. Pentru servicii aduse patriei. Pentru continuitate în potlogărie.

Lista de denumiri populare nu e botanică, e psihiatrică. Aglica, Anghelina – diminutive ca să pară inofensivă. Țâța vacii – matriarhat mascat (de ce nu țâța boului?). Urechița ursului – exagerare caraghioasă. Clopoțel – zgomot fără mesaj. Totul spune același lucru: nu știm ce e, dar sună bine. Și dacă sună bine, e adevărat.

Ciuboțica-cucului nu e doar o floare, e miniaturizarea perfectă a clasei politice. Are nume infinite, ca partidele noastre. Niciuna nu se potrivește cu realitatea, dar toate cer votul publicului.

Ciuboțica-cucului nu crește pe câmp. Crește pe neclaritate, pe lipsa de criterii, pe pofta de a boteza înainte de a înțelege. E floarea oficială la „merge și-așa”. Înflorește devreme, se ofilește repede și lasă în urmă semințe de confuzie, gata să răsară la următoarea generație.

În concluzie: cucul e politicianul român: nu produce, nu clocește, dar e prezent, vocal și recompensat pentru… nimic.

Iar Ciuboțica-cucului? Reprezintă societatea românească care este ca o colecție de ciubote în care își bagă politicienii picioarele.