ÎȚI DĂ BORȘUL PE NAS

Nu se spune niciodată clar cine îți dă borșul. Îți dă, pur și simplu. Iar tu îl iei, pentru că nu știi când îți trebuie și ai fost crescut cu ideea că nu e frumos să refuzi.

Borșul, ca și tradiția, circulă fără autor. Nu există un responsabil. Nu există un inițiator. Există doar un flux continuu de oameni care îl pasează mai departe cu un aer grav, ca pe o torță culturală. „Ia și tu puțin”, spune cineva. „E de la noi din bătrâni.” Și brusc te trezești parte dintr-o conspirație gastronomică pe care nimeni nu o înțelege pe deplin, dar pe care toți o respectă.

Dar moldovenii au o relație aparte cu borșul. Până nu le dă borșul pe nas, nu se lasă. E o perseverență admirabilă, dacă o privești de la distanță și cu o batistă pregătită. Tradiția continuă ca o ambiție aproape științifică. Ați auzit de rețeta de „cornulețe cu borș, umplute cu nucă și magiun”? Desigur că există. În Moldova, dacă ceva poate conține borș, atunci probabil că deja conține. Borșul e ingredientul universal, solventul identitar care leagă toate experimentele culinare într-un mare laborator regional. Aluat? Borș. Supă? Borș. Tocăniță? Evident, borș. Desert? De ce nu, puțin borș nu a omorât pe nimeni…

Pot să înțeleg că belgienilor, francezilor sau elvețienilor le-a venit ideea să pună în bomboanele de ciocolată coniac sau lichior, dar noi n-am putut găsi altceva de pus în cornulețe decât borș?

E doar o improvizație care a supraviețuit suficient de mult încât să devină obligatorie. Căci odată ce un experiment rezistă trei generații, el devine lege culturală. Nimeni nu mai întreabă de ce. Nu mai contează dacă aluatul e acru sau dacă logica desertului a fost violată. Important e că așa se face. Așa s-a făcut. Și, mai ales, așa trebuie să continue.

Un pas mic, firesc și perfect în spiritul tradiției: întâi experimentezi, apoi suporți consecințele… cu aceeași politețe cu care ai acceptat borșul de la început. Pentru că tradiția nu funcționează pe bază de gust, logică sau bun-simț culinar. Funcționează pe bază de inerție. Întâi experimentezi. Apoi repeți. Apoi repeți atât de mult încât nimeni nu mai are curajul să spună că experimentul a scăpat puțin de sub control. În acel moment, comunitatea intră într-o complicitate tăcută. Toată lumea mușcă politicos din cornuleț, mestecă atent și aprobă din cap, deși există o vagă senzație că undeva, pe parcursul istoriei, cineva a confundat curajul gastronomic cu încăpățânarea.

În fiecare an, pe la colțurile calendarului unde tradițiile se îngrămădesc ca sarmalele într-o oală prea mică, apare același reflex național: ne luăm foarte în serios obiceiurile. Le lustruim, le punem panglică, le pozăm pentru internet și apoi le mestecăm solemn, cu un aer de patrimoniu UNESCO pe buze. În tot acest ritual, inevitabil, vine momentul când, de atâta solemnitate, ne dă borșul pe nas.

Expresia e veche și nesănătoasă: de lo o ‘palitură crânșenă’ în plină moacă sau când te apucă râsul în timp ce mănânci ceva lichid sau acru, inevitabil se produce o catastrofă nazală nasoală. Dar metafora s-a rafinat. În România modernă, „a-ți da borșul pe nas” nu mai e doar un accident culinar; e o stare de spirit. E momentul când tradiția devine atât de teatrală, atât de umflată în pene, încât se îneacă în propriul borș.

Luați, de exemplu, venerabilele cornulețe cu borș umplute cu nucă și magiun, menționate mai sus. Nimeni nu știe exact când au apărut, dar toată lumea știe că sunt „de pe vremea bunicii”. Bunica, săraca, probabil le făcea din economie – borșul acru mai salva aluatul, nuca era din pom, iar magiunul era ce rămânea după ce prunele deveneau bete criță sub formă de răchie. Dar astăzi, cornulețele acestea sunt ridicate la rangul de relicvă spirituală.

Se organizează festivaluri, concursuri și simpozioane culinare în care oameni foarte serioși discută cu gravitate despre „autenticitatea borșului din aluat”. Hoarde întregi de specialiști dezbat dacă nuca trebuie măcinată „rustic”sau „ușor texturată”. Între timp, o doamnă cu ie apretată face live pe Facebook și spune cu tril în voce: „Aici, la noi, tradiția se păstrează vie”.

Sigur că se păstrează vie. Ca un pacient conectat la perfuzii.

Pentru că, de fapt, tradiția contemporană e ca aluatul cu borș: puțin acră, puțin umflată și foarte dispusă să se laude cu propria modestie. Toată lumea vorbește despre „simplitatea strămoșească”, dar nimeni nu mai face nimic simplu. Cornulețele nu mai sunt doar cornulețe; sunt „experiențe gastronomice identitare”. Borșul nu mai e borș; e „ferment cultural”.

Și în timp ce toți mestecăm cu pioșenie această patiserie patriotică borșită, vine inevitabil momentul râsului. Când cineva întreabă timid: „Dar de ce punem borș în cornulețe? Nu avem ceva mai bun de făcut?” Se lasă o liniște suspectă. Apoi cineva răspunde grav: „Pentru că așa e tradiția!”

Adică exact momentul când ne dă borșul pe nas.

Adevărul crud e că tradițiile nu erau făcute pentru a fi sacralizate. Ele erau făcute pentru a rezolva probleme: foame, frig, lipsă de ingrediente. Străbunica nu făcea cornulețe cu borș pentru că era conectată la esența neamului, ci pentru că avea borșul la îndemână și făina era cam supărată pe viață și mereu în altă parte de unde ar fi trebuit să fie.

Noi, însă, transformăm improvizația în dogmă.

Așa se ajunge la situații spectaculoase: oameni care nu știu să prăjească un ou devin gardieni ai patrimoniului culinar. Tineri care au descoperit satul pe Instagram predică despre „valorile autentice”. Iar fiecare cornuleț cu borș devine un mic monument național, învelit în zahăr pudră de patriotism.

În final, scena e perfectă: o masă lungă, plină de farfurii cu cornulețe cu borș, discursuri despre rădăcini, fotografii și o națiune mestecând solemn.

Și, inevitabil, cineva începe să râdă. Iar când râzi cu gura plină de borș — știm cu toții ce se întâmplă. Tradiția, în acel moment glorios, îți dă triumfală pe nas.

De aici și până la momentul inevitabil în care-ți dă borșul, iar cornulețul ți se umple cu rahat (ca la Vaslui), nu mai e decât un pas…