AVIOANELE CISTERNĂ

Dacă ședem blând pă ouă, drojdiind molcom în tradițiile noastre, nu-i bine. Că nu ne bagă nimeni în seamă, suntem periferici, irelevanți, nu le pasă de noi…

Când americanii au retras 700 de militari, gata, ne abandonează! Știam noi că nu poți avea încredere în ei…

Când au decis să-i trimită pe soldați înapoi, devenim suspicioși: oare ce urmăresc de fapt?

Când ne-au cerut permisiunea să folosească bazele aeriene pentru avioanele lor cisternă și echipamente militare defensive (în calitate de parteneri strategici) – Tulai Doamne! Bagă România în război! Devenim țintă. Păi țintă poți deveni numai dacă nu te miști! Și, osificați cum am ajuns, suntem țintă de mult.

Cu suveraniștii numa’ o țâră nu-i bine, că după aia iară-i rău.

Europa ne ia suveranitatea asupra sărăciei și înapoierii, îngropându-ne în miliarde de euro pe care nu suntem în stare nici să-i cheltuim, darămite să-i producem.

„America ne pune să stăm în genunchi ca să ne asigure securitatea”, insinuează malițios chelnerul George Simion, care s-a dus să taie tortul la americani doar ca să lingă și el ceva de dulce de la administrația Trump.

AUR, SOS, POT… potoliți-vă! Nu mai faceți circ în plenul Parlamentului că nu ați fost lăsați să consultați documentul clasificat. Am să vă explic eu ce conținea documentul clasificat dezbătut de CSAT și în ședința Comisiei de Apărare:
americanii s-au angajat ca, între două plinuri executate în zbor cu avioanele-cisternă (pentru bombardierele de pe ruta Iran – Boom! – și înapoi), să ducă, tot cu aceleași avioane-cisternă, și apă acelor români care au rămas aici, pe veci stăpâni. Dar au rămas și pe uscat, după golirea barajelor pentru mentenanță.

Asta era, de fapt, tragedia suveranistă: nici când vine cisterna nu-i bine. Dacă vine – complot. Dacă nu vine – abandon. Dacă plouă – manipulare climatică de la Bruxelles. Dacă nu plouă – sabotaj globalist împotriva pământului strămoșesc.

Suveranistul român nu vrea ajutor, Doamne ferește. El vrea doar să-l refuze cu demnitate. Eventual după ce l-a încasat.

Banii europeni sunt răi, dar îi vrem. Bazele NATO sunt periculoase, dar să rămână. Americanii sunt imperialiști, dar să ne apere. Europa e decadentă, dar să ne dea fonduri de autostrăzi, canalizare și WiFi în sat.

E o doctrină geopolitică sofisticată, pe care am putea-o numi „Independența prin subvenție”.

În imaginarul suveranist, România ar trebui să fie o mare putere independentă: să producă tot, să controleze tot, să nu depindă de nimeni. Singura mică problemă este că această independență se bazează pe fonduri europene, securitate NATO, investiții străine și tehnologie importată. În rest, absolut suverană.

Verticalitatea suveranistului român e ca Turnul din Pisa: stă înclinat, dar insistă că așa e proiectul.

Se ridică în Parlament cu pieptul bombat și vocea tremurândă de patriotism, denunță „dictatul Bruxelles-ului”, apoi iasă în pauză de o țigară să verifice dacă s-a aprobat finanțarea europeană pentru județul lui. Să nu plece banii, că după aia cine mai finanțează suveranitatea?

Suveranismul nostru e ca dieta: multă teorie, dar când apare meniul, se uită de principii și de calorii.

Iar liderii acestei revoluții de carton nu sunt niște Spartacus, ci mai degrabă niște Spanacus de talk-show. Luptă vitejește cu imperiul… din studioul televiziunii, între două pauze de publicitate la credite de consum și telefoane fabricate în Asia.

Și, desigur, toată retorica asta eroică se termină invariabil cu aceeași concluzie practică:
„Noi vrem respect!”

Respect de la americani. Respect de la europeni. Respect de la piețe. Respect de la investitori.

Pe scurt, suveranitatea completă… dar validată internațional.

Că, vorba suveranistului autentic: să fim stăpâni la noi acasă — dar să confirme și cineva din afară că stăm bine. Eventual în dolari, în euro sau în fonduri.

Așa că suveraniștii nu au votat avioanele cisternă americane. Doar cazanele de țuică le garantează cu adevărat suveranitatea.