Conform Bibliei, femeia a fost luată din bărbat. Dar se pare că în bărbat a mai rămas o sămânță de scandal de la ea — suficientă pentru câteva milenii de isterie colectivă. Altfel nu se explică de ce, în secolul XXI, psihoterapeuții, acești noi preoți ai erei „eu mă iubesc pe mine însumi”, îi îndeamnă pe bărbați cu insistența unui vânzător de aspiratoare: „Mai muierește-te, mă, brută! Intră în contact cu partea ta feminină! Plângi, simte, îmbrățișează-ți vulnerabilitatea, du-te naibii și scrie un jurnal de recunoștință, care să te ajute să observi momentele bune din fiecare zi!”
Adică, dom’le, după ce ai tăiat lemne, ai tăiat porcu, ai făcut vinul, țuica, ai plătit facturile, ai luat copiii de la școală și l-ai suportat pe șefu la servici, mai ia și o doză de estrogen emoțional, că altfel cică ești toxic. ‘Toxic masculinity’, zic ei. Ca și cum masculinitatea ar fi un deșeu industrial, un șpan care trebuie reciclat urgent în lacrimi și selfie-uri cu floricele.
Interesant de remarcat este faptul că femeia nu este sfătuită să intre, din când în când, în contact cu bărbatul din ea. Deși acest lucru ar putea fi recomandat. Aceeași breaslă de vindecători ai sufletului nu le spune niciodată femeilor: „Mai îmbărbătează-te tu, muiereo! Fă-ți curaj, asumă-ți niște responsabilități, oprește-te din victimizare, nu mai plânge dracu la fiecare critică și nu mai schimba partenerii ca pe OB-uri!” Nu. Femeia cică e deja perfectă așa cum e. Ea trebuie doar „împuternicită” – adică să i se dea și mai multe drepturi fără obligații, și mai multe platforme de pe care să țipe că e oprimată.
Tendința asta a luat o turnură tot mai urâtă după ce familia tradițională s-a dus pe apa sâmbetei sub impactul modernității. De când cuplurile nu mai trăiesc ca adulții, ci ca adulterii cronici cu contract de închiriere pe termen scurt, familiile monoparentale au devenit regula, nu excepția.
Asta e tot mai clar, în special, în familiile cu două tătici sau doi mămici. Realitate care pretinde, ba să te muierești, ba să te îmbărbătezi…
Fete și băieți, familia monoparentală nu mai e excepție, ci noua normă – de obicei cu mamă care „face totul singură” și primește aplauze de la toată gașca de activiste cu păr colorat și bigudiuri pline de depresie. Și tata? Undeva la dracu-n praznic… Unde și-o dus mutu iapa… În căutarea sinelui pierdut…
Sau, și mai modern: familia cu două tătici sau doi mămici, cum spuneam, unde copiii învață de mici că genul e un concept social, iar mama și tata sunt opțiuni de lifestyle, ca alegerea unui sortiment de înghețată. Partenerii se rotesc ca datul din pedale. Copiii cresc „pe garduri”. Adică în comunități, în „after-school-uri”, în fața ecranelor, crescuți de algoritmi și de bunici epuizați, în grupuri de WhatsApp și la psiholog de la 7 ani, ca să-i explice ăla de ce nu are tată acasă.
Tăticul, deci? Un accesoriu opțional, un donator de spumă de ouă și lapte de cuc, care plătește pensia alimentară și dispare elegant ca măgarul în ceață, precum instalatorul dintr-un serial porno cu „femei puternice” de pe Netflix.
Mama e eroină, firește. Feminismul modern i-a spus că nu are nevoie de bărbat, decât de zerul lui genetic. Restul e opresiune patriarhală „Independență!”, urlă ele de pe Instagram, în timp ce statul plătește bonurile de masă, alocațiile și orele de terapie pentru „trauma absenței masculine”.
Copilul? Crește în confuzie permanentă. Nu mai are familie. Nu mai are mamă și tată, are „părintele 1 și părintele 2”. „Azi ești băiat, mâine fată, poimâine non-binar, fluid, agender sau sparkle-gender – depinde cum te simți după micul dejun!”
Iar aici intră ideologia non-binară, cea mai mare porcărie intelectuală și morală a secolului XXI. O nebunie colectivă care pretinde că biologia e o opinie, că cele două sexe sunt o „construcție socială patriarhală” și că orice copil trebuie să aleagă din zeci de „genuri” inventate de niște activiști cu tulburări mintale grave și degetele-n priză. Non-binar înseamnă, de fapt, refuzul realității: refuzul faptului că ești bărbat sau femeie, cu tot ce implică asta – hormoni, anatomie, responsabilități, bikinei sau boxeri. Bărbații au picioarele mai mari, femeile au picioarele mai mici. Deci diferențele reale sunt între picioare.
E o fugă lașă de maturitate, o capitulare în fața provocărilor normale ale creșterii. Feminismul modern a împins nebunia asta la maxim. Nu mai vrea doar egalitate, vrea desființarea bărbatului. În timp ce cer ca băieții să fie „reașezați” prin medicamente, operații și propagandă școlară. Femeia trebuie „împuternicită” să devină și mai agresivă, și mai egoistă, iar bărbatul să se „muierească” până dispare ca specie distinctă. Rezultatul? Generații întregi de tineri castrați emoțional și fizic, care nu știu dacă sunt masculi, femele sau simple etichete TikTok. Copiii crescuți în familii monoparentale devin victime perfecte: confuzi, anxioși, depresivi, gata să se taie, să se injecteze cu hormoni și să-și distrugă corpul doar ca să se simtă „autentici”.
Căsătoriile deschise – adică acele aranjamente de bordel în care nimeni nu închide ușa dormitorului, dar toți se prefac că sunt maturi și evoluați – reprezintă acum apogeul înțelepciunii relaționale. „Suntem poliamoroși, dragă, nu posesivi!” zic ei, în timp ce se întreabă de ce copiii lor au anxietate de atașament și tulburări de identitate sexuală înainte de a ști tabla înmulțirii.
Băi dragilor, non-binarismul nu e progres. E regres la stadiul de larvă: refuzul de a accepta realitatea, refuzul diferenței, refuzul responsabilității. E o ideologie care urăște omul așa cum a fost el creat – bărbat și femeie – și vrea să-l înlocuiască cu o biomasă de confuzie sterilă. Non-binarismul nu e libertate. E refuzul de a accepta că ești ori bărbat ori femeie, cu tot ce înseamnă maturitate.
‘Intersecționalitatea’ – este un concept care explică modul în care diversele identități sociale și personale (precum genul, rasa, etnia, clasa socială, orientarea sexuală și dizabilitatea) se suprapun și interacționează – justifică totul: dacă ești „victimă multiplă”, ai drepturi nelimitate. Educația de gen completează opera: transformă școala în centru de indoctrinare unde biologia e interzisă, iar realitatea e considerată „discurs al urii”. Intersecționalitatea nu eliberează – fragmentează societatea în triburi care se urăsc, se victimizează reciproc. Educația de gen nu educă – abuzează mintal niște copii care n-au apărare.
Feminismul ăsta modern, scăpat de sub controlul logicii elementare, nu e doar o glumă proastă – e un virus care a infectat totul. A transformat femeia din partener egal într-o victimă eternă care cere drepturi fără obligații. „Patriarhatul m-a oprimat!”, țipă ea, în timp ce divorțează pentru că „nu se mai simte împlinită”. Ia custodia copiilor și apoi se plânge că „bărbații nu se implică”. Logica? Zero. Scopul? Să desființeze genurile complet. Pentru că, vedeți voi, cică genul e un „construct social”, nu o realitate biologică. Bărbatul trebuie să se muierească, femeia să se îmbărbăteze, iar copilul să aleagă dacă e băiat, fată, non-binar, fluid sau „porcușor de guineea” înainte să știe să-și lege șireturile.
Feminismul modern nu a eliberat femeia. A castrat bărbatul, a orfanizat copilul și a transformat familia într-un experiment de laborator ratat. Acum avem o generație de tineri confuzi, care nu știu dacă sunt masculi, femele sau hashtag-uri, crescuți de mame singure care urăsc „toxicul” de masculinitate și de tați absenți care au fost învățați că prezența lor e opțională ca laptele-n cafea.
Dar apogeul nebuniei e educația de gen de la școală – abuzul sistematic asupra copiilor, finanțat din banii noștri. De la grădiniță, profesorii (instruiți ca niște preoți ai noii religii) le bagă în cap că sexul biologic e doar o părere, o regulă arbitrară, că „poți fi orice vrei tu să fii” și că dacă te simți diferit, părinții sunt abuzivi dacă nu te susțin. Lecții despre pronume, despre „fluiditate”, despre cum să-ți schimbi numele și să ceri blocante de pubertate. Copiii învață că familia tradițională e învechită, iar non-binarul e „curaj”. Rezultatul? Confuzie totală, anxietate, depresie, operații regretate și o generație întreagă care-și urăște propriul corp pentru că școala i-a spus că e „construit social”.
Și atunci apare soluția magică: când relația se duce de râpă, bărbatul trebuie să se muierească mai mult, să cedeze, să „înțeleagă”. Când totuși nu merge, femeia e sfătuită să se „îmbărbăteze” – adică să devină și mai agresivă, și mai exigentă, și mai independentă de consecințe. După caz. Sau după necaz. Sau după divorț, după pensia alimentară, sau după ce copilul a ajuns la psiholog pentru că nu știe dacă e băiat, fată sau pisică.
În final, ajungem la o societate de hermafrodiți emoționali: bărbați care plâng la filme documentare și femei care urlă la adunări sindicale sau partide extremiste. Toți „în contact cu sinele lor autentic”. Toți singuri. Toți nefericiți. Și toți convinși că vina e a celuilalt gen, nu a idioțeniei generale care a transformat căsnicia într-un coșmar contractual și dragostea într-un produs perisabil.
Pe feministele radicalizate am să le conștientizez despre existența unui adevăr istoric niciodată rostit: cavalerismul a murit în ziua în care s-a născut feminismul.
Pentru că fie ești sexul frumos și fragil, și atunci bărbatul te așează pe un piedestal, ca să te admire și să te protejeze, fie ești o femeie independentă și puternică, masculinizată, și atunci bărbatul renunță la calul și armura strălucitoare de cavaler și pleacă pe jos la o bere cu băieții…
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 