Cărare Peste Timp

Pășind absent prin codrul înfrunzit,
Am apucat-o pe o potecă tainică,
Ca un tunel lung de frunze, ruginit,
Care ducea către o lumină magică.

Copil fiind purtam în piept un paradis,
Împreună ispitele inocente zbenguiau,
Prin codrii cei veșnic umbriți de vis,
Și râsetele care cu ecou cristalin vuiau.

Timpul părea că avea atâta răbdare,
Încât am uitat de tot copilăria senină,
Și înaintând într-una pe mitica cărare,
Mă apropiam de hipnotica lumină.

Am ajuns la capătul codrului înfrunzit,
Timpul era grăbit și fără de răbdare,
Iar eu devenisem cărunt și îmbătrânit,
La capătul viselor, la capăt de cărare.

Priveam în urmă prin tunelul ca un nimb,
Când l-oi fi traversat așa rapid și în neștire ?
Pășisem inconștient pe Cărarea Peste Timp,
Iar lumina ce mă aștepta acolo era, mistuire.