°Încurcături existențiale 2

(propunerea unui text de legătură între episodul pilot „Încurcături existențiale” postat de domnul Goe și textul domnului Liviu Antonesei intitulat „Mad sau tentația cea de pe urmă”)

… Mă deplasez tiptil pe hol, încercând să nu fac zgomot. Ajung în dreptul ușii de la baie care, ușor întredeschisă, părea că mă invită înăuntru. Intru, împins de teama de a nu întâlni pe cineva înainte de a mă lămuri unde sunt cu adevărat. Pentru o fracțiune de secundă am înghețat. Un bărbat între două vârste, cu o privire tulburată și un păr rebel, ușor grizonat, mă privea insistent. Fața lui avea trăsături fine, dar masculin conturate, ce răzbăteau de sub perii unei bărbi atent nebărbierite. Ridurile nu avuseseră încă timp să se adâncească, dar își marcaseră deja teritoriul. Avea o privire inteligentă, în care scânteia un inexplicabil amestec de sete de viață și curiozitate suicidală, cu ochii cenușii, încadrați de cearcăne timpurii… Stai! Era reflexia mea în oglindă!… Ușa se închise blând în spatele meu, cu un clic metalic discret.

Mă copleșea o senzație de confuzie combinată cu incertitudine: ăsta eram eu? Așa arătam eu? De ce am ajuns oare aici atât de târziu, după ce m-am trezit atât de devreme?… Nimic nu părea să aibă logică, nimic nu-și trăda adevărata natură, nimic nu se lega în această dimineață.

Pe cuier atârnau două halate: unul bleumarin, iar celălalt roz. În vană era o tricicletă cu roțile pline de noroi. Cu o mână tremurândă, am deschis dulăpiorul de lângă oglindă ca să obțin orice informație aș fi putut: o trusă de bărbierit, o trusă de machiaj, o pensetă, o unghieră, tampoane, creme, dischete demachiante, deodorante, pampersuri… Părea destul de clar că sunt un om însurat. Cu cel puțin un copil.

Atunci, de ce mă dădusem în bărci, de ce vâslisem la cealaltă adresă? Oare nu-mi iubeam soția destul sau nu mă simțeam destul de iubit de ea? Sau, pur și simplu, căzusem victima tentației de moment? Simțeam în cerul gurii un gust metalic, de sânge închegat, iar în suflet — panică, rușine și vinovăție. De ce? De ce? Era vina ei? Era vina mea?… Mi-aș fi aprins o țigară, dar mâinile nu voiau să mă asculte.

Toată viața mi-am închipuit că trebuie continuu să țintești mai sus, să vrei mai mult. De parcă fericirea era un joc pe calculator unde mereu trebuie să ajungi la nivelul următor, un joc în care premiul cel mare te așteaptă la ultimul nivel. Și, în drumul acesta fantezist, trebuie să faci față provocărilor care te întărâtă pe măsură ce avansezi. Parcă, chiar acum, realitatea pe care o trăiesc a devenit un astfel de joc lipsit de coerența logicii. Dar nu știu la ce nivel am ajuns. Câștig? Pierd? Sunt încă în joc sau am fost eliminat? Cine ar putea să mă lumineze?…

Dar nu. Categoric NU! Fericirea nu depinde de etape succesive, care te manipulează să ajungi unde te-au programat alții. Fericirea poate fi găsită fără publicitate, fără competiție, fără eforturi supraomenești. O poți găsi acolo unde este sinceritate, încredere, dăruire, altruism, armonie, într-un cuvânt — dragoste. Și, dincolo de orice așteptare, este gratis. Dacă la mijloc sunt implicate valori materiale, s-ar putea să nu fie vorba de o dragoste sau fericire autentice.

Dar ce m-a apucat cu filozofia asta moralizatoare, tocmai acum, tocmai aici, într-o baie care nici măcar nu sunt sigur că este a mea? Pentru că poate am fost destul de norocos să cunosc fericirea și dragostea adevărate, dar am fost, în același timp, prea orbit de egoism și lăcomie? Am vrut să-mi demonstrez mie și altora ce cașalot viril sunt? Am vrut să văd ce gust are „nectarul zeilor” din cupa alteia?… Să fie oare un complex de vinovăție care mă apasă?

Din spatele ușii auzeam cum se apropiau murmure pe hol. Am strâns instinctiv clanța ușii într-o încercare disperată de a nu lăsa pe nimeni să intre. Am simțit o înțepătură suspectă și, brusc, am deschis ochii. Vedeam ca prin ceață, de parcă ochii îmi erau injectați și curgea serul. Deasupra mea se aflau patru cadre medicale, cu măști chirurgicale pe față. Aveam branule și perfuzii în mâini și eram intubat. Am încercat să mișc ceva. Nimic. Corpul nu mă asculta și eram legat în chingi.

– Stați liniștit, nu vă mișcați! Ați fost în comă timp de trei zile. Aveți multiple operații de chirurgie reconstructivă… (mi-a zis o asistentă mică de statură și voluptuoasă).

– Mlehe?… (am încercat eu să articulez o întrebare)

– Apelativul de „Mad” vă spune ceva? (m-a întrebat retoric doctorul.) Se pare că ați avut o aventură pe cinste. Nu, nu la gheișa de cartier mă refer, ci la faptul că ați fost atacat și bătut crunt în drum spre casă. Se pare că ați fost victima unei manifestări de gelozie… Poliția a deschis o anchetă. Suspectul încă nu a fost găsit…

În clipa următoare m-a fulgerat revenirea memoriei:

– Ah, Mad! Başkana sexului… Acum îmi amintesc!… (gândii eu printre suspine).