GRINDEANU

De mic fusă al dracu. Guița într-una. Zi, noapte. Nu mai știau ai lui cum să-i închidă pliscu. Așa că taică-su îl lua în brațe ca să-l adoarmă și-l arunca în sus de două ori, dar îl prindea numai o dată. După ce îl culegea de pe jos, îl arunca-n sus iar, hopa-hopa. Dar grinzile tavanului erau prea jos. Așa că adormea cu suzeta înghițită de la a doua hopa-hopa.

De la atâtea preluări cu capul în grindă a ajuns lumea să-l poreclească „Grindeanu”. Și așa i-a rămas numele de familie până în ziua de astăzi. Pe tacsu îl chema Veto, iar pe mă-sa Bârna.

S-a făcut rău și a crescut negru-n cerul gurii, ca și calul în vârful căciulii.

Pesediștii, când l-au văzut cum i se zbate pleoapa și îi flendură buza, și-au dat seama de potențialul lui de a sparge gheața, de a sparge logica, de a sparge orice. Chiar și reforme. Așa că l-au recrutat pe post de bățul din roata progresului.

Și uite cum o grindă ordinară ține acum pe loc o întreagă țară. Că s-a umflat de ambiție să „grindeze” o coaliție.

Dar n-a rămas doar grindă — a evoluat. A devenit baraj. Apoi zid. Apoi dig de beton armat cu prostie instituțională. Unde vine apa schimbării, el pune saci de nisip făcuți din minciuni, promisiuni și stenograme expirate. Unde vine rațiunea, el vine cu vetoul. Unde vine legea, el vine cu excepția. Unde vine viitorul, el vine cu ordonanța de urgență cu număr cu ghinion — 13.

Că nu e om — e mecanism. Un dispozitiv de blocaj. Un dop de plută băgat în gura istoriei. Un nod în furtunul speranței. O supapă stricată care șuieră, dar nu lasă nimic să treacă.

Vorbește înfundat, ca un canal colmatat. Gândește încet, ca betoniera. Se mișcă greoi, dar ineficient, ca dosarul cu șină. Când deschide gura, nu iese aer — iese vomă. Când promite, nu promite — amână. Când negociază, nu negociază — blochează. Când „construiește”, dărâmă cu ștampilă.

Și-n jurul lui roiesc muștele puterii: consilieri fără coloană, lingăi cu diplomă, patrioți de birou, eroi de PowerPoint și viteji de conferință de presă. Toți sug din el ca dintr-un cadavru cald al statului, toți se hrănesc din stagnare, toți respiră aerul gros al combinației.

Că stagnarea nu e accident. E politică publică. Blocajul nu e eroare. E strategie.
Incompetența nu e slăbiciune. E sistem.

Iar el stă în mijloc ca o grindă umană: nu ține casa, doar o blochează. Nu susține tavanul, doar crapă pereții. Nu apără structura, doar rupe instalația.

Că nu trebuie să fii deștept ca să blochezi o țară. Trebuie doar să fii destul de prost ca să ajungi plasat strategic. Iar el e perfect poziționat: fix între prezent și viitor, ca o grindă pusă strâmb într-o ușă care nu se mai deschide.

Nu e doar grindă, lemn. E nodul, ganglion. E cheag. E constipația istoriei. E un blocaj cu buletin, un infarct politicianist cu costum, un accident vascular în formă de avorton.

Dacă progresul ar fi o autostradă, el ar fi un tir parcat de-a curmezișul, cu frâna trasă, cu avariile aprinse și cu motorul turat la minim. Un ambuteiaj ideologic cu față umană.

Nu vorbește — bolborosește. Nu gândește — debitează. Nu decide —blochează. Nu conduce — obstrucționează.

E genul de individ care, dacă ar fi într-un lift, ar opri clădirea. Dacă ar fi într-un ceas, ar opri timpul. Dacă ar fi într-un râu, l-ar face mlaștină. Dacă ar fi într-o idee, ar concluziona antiteza.

Are în privire prostituția politică și în discurs compresie intelectuală. Când deschide gura, nu iese limbaj — iese un râgâit cu fițe. Când spune „reformă”, se aude „frână”. Când spune „viitor”, se simte „mucegai”. Când spune „coaliție”, miroase a cadavru politic.

E omul perfect pentru un sistem bolnav: suficient de inert ca să nu miște nimic, suficient de opac ca să nu lase lumina să treacă, suficient de gol ca să poată fi umplut cu orice ordin de la clientela de partid.

E o marionetă fără păpușar vizibil — pentru că sforile sunt peste tot. E o gură fără voce — pentru că vorbesc alții prin ea. E un costum fără om — pentru că înăuntru e doar o funcție.

Nu conduce nimic, dar blochează tot. Nu construiește nimic, dar dărâmă tot. Nu face nimic, dar pare activ peste tot.

Individul ăsta transformă o țară într-o sală de așteptare: toată lumea stă, nimeni nu știe pentru ce, nimeni nu știe până când, dar nimeni nu pleacă. Dar nici Bârnă nu pleacă. Nu trebuie să fii dictator ca să distrugi o țară. Ajunge să fii bârnă. Ca un cheag de sânge în artera viitorului. Nu trebuie să fii tiran. Ajunge să fii obstacol. Nu trebuie să fii rău. Ajunge să fii pervers motivat, cât mai sus cocoțat.

Și el e exact asta: prost calibrat, strategic amplasat, instituțional protejat, administrativ blindat, moral vidat.

E genul de individ care, dacă intră într-o bibliotecă, face mucegaiul să pară intelectual. Dacă intră într-un spital, se amplifică boala și moare speranța de vindecare. Dacă intră într-o școală, se învață prostia ca materie obligatorie. Dacă intră într-o biserică, icoanele cer demisia și renunță la pensiile speciale.

Nu e lider. E simptom pesedist. Nu e politician. E patologie. Nu e individ. E afecțiune sistemică. Nu e doar corupt — e structural putred. Nu e incompetent — e organizat prost. Nu e slab — e strategic toxic.

Și nu-l țin acolo pentru ce știe, ci pentru ce blochează. Nu pentru ce face, ci pentru ce oprește. Nu pentru ce construiește, ci pentru ce împiedică.

E perfect ca parazit de putere: nu omoară coaliția de guvernare repede, o ține vie cât să poată fi mulsă, consumată, drenată, stoarsă, golită.

Țara nu mai e stat. E organism gazdă. Populația nu mai e cetățenie. E țesut nutritiv. Instituțiile nu mai sunt structuri. Sunt organe infestate.

E anticorpul defect al unui sistem bolnav: atacă ce e sănătos, protejează ce e infect, blochează ce funcționează, hrănește ce putrezește.

Și totul încetinește: legile, procesele, reformele, investițiile, viitorul, speranța, respirația socială. O țară omorâtă nu prin foc, nu prin sabie, nu prin gloanțe, ci printr-un chist tumoral comunistoid aflat în metastază.