‘Legea entropiei’, cunoscută și sub denumirea de a doua lege a termodinamicii, afirmă că într-un sistem izolat, entropia totală (o măsură a dezordinii) nu poate scădea niciodată, ci tinde să crească spre echilibrul termic. Aceasta înseamnă că procesele naturale se desfășoară într-o direcție care duce la o dezorganizare din ce în ce mai mare, fie că este vorba de transferul de căldură de la fierbinte la rece sau de răspândirea energiei. (preluare de pe net).
Cu alte cuvinte, ‘Legea Entropiei’ ne explică de ce se împute brânza sau nu poate fi eradicată corupția din tânăra democrație românească.
Se pare că „Legea entropiei” nu e doar o teorie fizică, ci însăși Constituția nescrisă a României moderne. Dacă deschizi televizorul, vezi imediat cum entropia face tumbe spectaculoase: ședințe care se transformă în scandal, conferințe de presă care evoluează brusc în piese de teatru absurd, iar proiectele de lege se descompun instantaneu ca un sandviș cu untură de porc uitat în soare.
În mod curios, politicienii noștri au înțeles mai repede decât Einstein că dezordinea e resursa strategică a viitorului. De unde și grija lor obsesivă de a o spori. De pildă, atunci când doi deputați se ceartă, nu e vorba de vulgaritate sau imaturitate. Ei doar contribuie, disciplinați, la creșterea entropiei naționale. Patrioți adevărați.
Iar când un ministru își schimbă opinia de trei ori în aceeași propoziție, nu e o gafă: e o demonstrație practică despre cum energia politică se transformă natural în haos, neprevăzut și… confuzie cronică. Exact cum scrie la manual.
Fiindcă în politica românească e prea mare dezordinea, putem deduce că în interiorul clasei politice se ascund fizicieni de marcă. Care știu să jongleze cu legea entropiei ( care, apropo, nu a trecut nici acum de comisia de specialitate din Parlament) în folos propriu.
Iar faptul că legea entropiei nu a trecut încă prin comisia de specialitate din Parlament nu e o întârziere administrativă; este, de fapt, rezultatul unui amplu experiment științific. Ce alt loc mai potrivit pentru a studia dezordinea decât o comisie parlamentară? Niciun laborator din lume nu poate reproduce asemenea condiții extreme: dialog suprapus, hârtii pierdute, cafea vărsată, amendamente depuse la ora 23:59, plus un ecosistem complex de interese politice care se ciocnesc între ele cu viteza particulelor subatomice într-un accelerator artizanal.
Și totul, bineînțeles, pentru binele poporului. Căci fără entropie (fie că recunoaștem fie că nu ) am fi condamnați la ordine, coerență, eficiență. O soartă de-a dreptul intolerabilă pentru un stat democratic și creativ ca al nostru.
Și totuși, nimic nu ilustrează mai bine respectul pentru legea entropiei decât traficul din București. Acolo, fiecare intersecție este o demonstrație vie că ordinea e un simplu mit urban, o poveste spusă copiilor ca să adoarmă repede. Fiecare șofer contribuie cu entuziasm la dezmățul energetic general: accelerează, frânează, claxonează cu ‘Ba pe a mătii!‘, își schimbă banda în moduri care încalcă nu doar regulile de circulație, ci și legile fizicii newtoniene. Dacă un fizician străin ar studia fenomenul, ar pleca rapid spre țara lui, cu lacrimi în ochi și un început de depresie profesională.
Pe același principiu al dezordinii ca virtute națională, administrația publică funcționează precum o pisică ce a căzut într-o cutie cu acte oficiale. Documentele dispar, reapar, se multiplică inexplicabil sau se transformă în cu totul altceva până ajung la ghișeu. Un dosar care intră într-o instituție iese complet schimbat: mai gros, mai șifonat, uneori chiar cu o altă identitate. Birocrația are viață proprie și, în spiritul entropiei, evoluează constant spre starea finală: dezorganizare absolută.
Despre licitații nici nu mai vorbim. Acolo entropia este tratată ca artă. Cine câștigă? Simplu: nu cel care are oferta cea mai bună, ci cel care poate introduce cel mai mult haos în proces. Practic, selecția naturală se aplică în formă birocratică. E ca un ritual secret în care membrii comisiei se întâlnesc noaptea, la lumina unor lumânări, și invocă spiritele dezordinii pentru a decide cui îi revine asfaltarea, digitalizarea sau achiziția misterioasă de scaune cu preț de mașină.
Dar cea mai frumoasă manifestare a entropiei rămâne discursul public. Acolo, în fiecare seară, politicienii își dau silința să demonstreze că un șir de cuvinte poate să nu transmită absolut nimic. E o performanță artistică în sine: sute de silabe, zero idee. Dacă ar exista un premiu pentru „vorbit mult și spus puțin”, România ar fi campioană mondială. Ba chiar ar solicita organizarea Jocurilor Olimpice de Vorbărie, cu probe precum „alergarea printre subiecte sensibile”, „maratonul promisiunilor” și „aruncarea responsabilității la distanță pe spinarea altora”.
La final, când privești această orchestră națională de haos, nu poți decât să recunoști: entropia nu e doar o lege a Universului, ci partenera de dans a fiecărui cetățean. În timp ce unii dansează valsul disperării, alții preferă tango-ul oportunităților. Dar muzica e aceeași: un amestec grotesc de improvizație, zgomot și improvizație… repetată.
Drept urmare, brânza poate continua să se împută, corupția să supraviețuiască, iar românii să se mire în fiecare zi „cum de e posibil așa ceva?!”. Răspunsul e simplu: termodinamică pură.
Știința lucrează. Și lucrează din greu. În special împotriva noastră.
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 