LA CUMPĂRĂTURI

Nevastă-mea zice mereu că, dacă ar exista olimpiadă la hăituirea ofertei și alergatul printre rafturi, eu aș lua aurul, argintul și bronzul simultan. Doar să mă vadă cum îmi sclipește privirea când dau de reduceri de la „3 la 12 euro” și mă transform într-un fel de Indiana Jones cu pungă biodegradabilă, gata să se arunce în capcane doar ca să pun mâna pe un ciolan la promoție.

Eu, sincer, nu mă simt vinovat. Mă simt… în slujba familiei. Un fel de vânător-culegător modern, dar fără suliță, doar cu o listă mototolită și cu un pix care nu scrie niciodată când trebuie.

Nevastă-mea mă îndoapă preventiv cât de bine poate înainte să mă scoată la cumpărături. Că, dacă plec flămând, sunăm să vină cu tirul să încărcăm.

Când ajungem la raioanele cu brânză, deja intru într-o transă ancestrală. Acolo mă pierd complet. Îmi tremură genunchii. Dacă n-ar trage nevastă-mea de mine de curea ca de un ogar afgan, cred că aș rămâne pironit acolo, definitiv.

Când ajung la cărnoșenii, bat cu deștu-n vitrina frigorifică, ca un oligofren, și las bale ca melcul. Că sunt vegetarian fructifer. Îmi joacă mărul lui Adam pe gârgăloți, de parcă e pluta la cărășel, când văd ce a putut să facă omul din carne.

Ca să nu fie nevoită să mă desprindă cu ranga de pe vitrină, unde m-am ventuzat cu nasul turtit pe sticlă ca o lipitoare, nevasta mă ademenește cu o bucățică de salam de biscuiți. Fără o bucățică de mezel în buzunar nu pleacă cu mine la cumpărături.

Și partea cea mai grea nici măcar nu e cumpăratul. E ieșitul din magazin. Acolo se vede caracterul omului.

Și fix atunci, când mă pregăteam să ies ca băiatul cuminte, mă oprește paznicul:
– Șefu’, v-ați simțit bine în magazinul nostru?
– Extraordinar, mulțumesc de întrebare!
– Se vede. Aveți un mers… crăcănat…

S-a uitat la mine lung, lung de tot. A oftat, s-a prins ce fel de „cumpărător emoțional” sunt, apoi mi-a dat drumul. A zis că nu sunt periculos, doar… pasionat.

Recunosc. Nu mă pot abține să nu fur din magazine. Dar sunt un hoț manierat, să știți. Că spun „Mulțumesc!”. După. Chiar dacă în gând.

Odată m-a prins un polițist cu buzunarele pline de bomboane de ciocolată, de pus în pom:
– Ce faci, mă?
– Eu? Nimic… Nu e ceea ce pare, să știți…
– Hai, aburește-mă!

Cred că era un român naturalizat, că prea mă ginise și mă citea ca la poker.

– Eu doar îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul… Veghez ca să nu moară Sfânta noastră Tradiție…
– Tradiția de Crăciun?!
– Nu numai de Crăciun… Știți, socrul meu a fost internat de urgență la spital…
– Așa. De ce?
– Are diabet și i-a căzut glicemia. Mă duc să i-o ridic. Da’ nu mă pot duce cu buzunarele goale…
– Emoționante cuvinte. Păcat că unii le iau în serios…

M-a făcut scăpat. Era însurat cu o româncă și era obișnuit cu profilul ăsta psihologic. Ba chiar ne simpatiza. Mi-a zis în șoaptă că, decât să mai fure unii statul belgian prin asistență socială nemeritată, mai bine furăm noi din magazine. Că, cel puțin, nu grevăm bugetul de stat.

Iar acasă, bineînțeles, perpetuăm tradiția săptămânală a ieșitului la cumpărături. Ne așezăm la masă și nevastă-mea zice:
– Data viitoare, mergem la cumpărături la magazinul celălalt.
– De ce?
– Ăștia te știu deja după mers, gesturi și zăbale.

De-aia zic. Îmi place când mă scoate nevasta la cumpărături. În fiecare săptămână îmi face altă listă. În funcție de cum se descompletează colecțiile…