SUPERBLOG?

Cică reclama e sufletul comerțului. Iar comerțul e… sufletul! Așa o fi. Dar, dacă stai să te gândești, comerțul pare mai degrabă un zombie parfumat, cu sufletul în leasing și rațiunea vândută la reduceri.

Și anul ăsta, românii, un popor care crede mai mult în promoții decât în providență, sătul de sensuri dar flămând de oferte, și-a pus botul, gingia și cardul la dispoziție în fața Vinerii Negre – sărbătoarea sfântă a consumului prostesc, botezată în sânge de marketing.

Vinerea Neagră e o sectă globală. E ziua în care masele își taie venele financiare pentru a hrăni zeul cu logo.
Publicitatea e preoteasa cea mare: se dă cu parfum de minciună și șoptește mantra eternă — „Cumperi, deci exiști!”.

Vinerea Neagră, nu e eveniment, e un experiment social cu spectatori voluntari, în care puterea de convingere și de seducție a unui sistem propagandistic de publicitate poate altera percepția maselor, îndreptând-o împotriva lor. Un test de obediență globală, în care oamenii dau refresh la speranță și reduc rațiunea cu 70%. Publicitatea rânjește pervers, cu rujul întins până la tâmple, și-ți șoptește: „Cumpără-mă, sunt sensul vieții tale la promoție!” Pentru că publicitatea știe că a câștigat deja.

Dar, să lasăm Vinerea Neagră, că azi avem alt demon de disecat. În materialul de față, am decis să analizez, în manieră proprie, un alt fenomen care bântuie blogosfera și stimulează glandele sudoripare ale atâtor gospodine răvășite existențial: SuperBlog – Disneyland-ul literar al autoamăgirii.

O inițiativă perversă a celor cu bani și plictiseală, care s-au gândit să beneficieze de publicitate gratuită pe rețelele sociale, prin stimularea pavloviană a dorinței umane de a fi mângâiat pe creștet și de a primi un premiu sub forma unei plase cu dulciuri.

„- Bă, ce-ar fi să ne facă alții reclamă gratis?” Și au scos la păscut vanitatea publică, fluturând o pungă cu biscuiți și o diplomă laminată.

Și, minune! Talentele aspirante la glorie virtuală au purces să scrie ode. Și dă-i și convinge-i până amețesc… Cântă pasta de dinți ca pe o zeiță, descriu detergentul ca pe un basm postmodern și ridică șamponul la rang de revelație cosmică. Totul e roz, parfumat și complet indispensabil. Astfel, talentele au purces să se întreacă în descrieri care mai de care mai pline de culoare, dar mai goale de conținut. Care mai de care patinează pe gheața expresivității poetice, în piruete ce se doresc expresia exuberanței supercalității produsului sau serviciului propus de către sponsori. O gimnastică lingvistică făcută fără plasă, dar cu multă spumă de laudă. Sponsorii aplaudă din lojă, ștergându-și lacrimile de râs cu bancnote de 100.

Întregul circ e o sinapsă arsă în neuronul colectiv. Participanții pierd, consumatorii pierd.
Doar sponsorii râd, cu mâinile până la coate în portofelele celorlalți.

Între timp, publicul (ăla naiv, pe care-l hrănesc cu slogane ) e convins că publicitatea e o artă altruistă. Că banii lui trebuie să migreze, ca berzele, în contul sponsorului. Că viața fără apa de toaletă potrivită e ca o nuntă fără lăutari. Totul este permis în efortul de a convinge naivul neavizat că „industria publicității” lucrează în favoarea publicului și nu împotriva lui, încercând să-l convingă că viața, fără produsul sau serviciul respectiv, nu mai merită trăită.

Mă întreb, cu un rânjet de hienă bătrână, câți dintre acești competitori luminați chiar au cumpărat produsul despre care scriu cu atâta extaz digital? Sau totul e doar un tango între ipocrizie și copy-paste? Mă întreb, în sinea mea cârtitoare, câți dintre concurenți chiar și-au aruncat banii personali achiziționând produsul sau serviciul pe care îl creionează cu atâta fals entuziasm intelectual?

În rest, la premiere, e o atmosferă de vis, în care se leagă noi prietenii în dauna vechilor căsătorii, se dezleagă limbile la un pahar de spumant cu bule goale pe interior și se decorează vajnicele piepturi cu cartonașe colorate, trase-n plastic, pe post de talangă participantă.

Și tu te duci. Cu laptopul în brațe, cu iluziile în buzunar, cu sufletul într-o pungă de un leu. Scrii. Te minți. Primești un like și-un pahar de spumant cald.

Și simți cum sufletul comerțului îți bate în tâmple. Îți șoptește: „E bine, bloggerițo, ești conținut acum!”

Întregul spectacol e păgubitor pentru toți: pentru participanți, care-și vând condeiul pe o pungă de bomboane, pentru consumatori, care cumpără iluzii la kilogram… Dar profitabil, desigur, pentru sponsorii cu ochii reci și buzunarele calde.

Ei, sponsorii și organizatorii, te anunță politicos că, dacă n-ai nimerit să săruți „ghiulul câștigător” anul ăsta, mai ai o șansă să te apleci cu grație și la ediția viitoare.