TRÈS JOLIE, BEAUCOUP MIȘTO

Femeia frumoasă e ca telecomanda. Îți dă comenzi de la distanță numai din priviri, iar tu le execuți fără ca măcar să fii atins.

La concluzia asta avea să ajungă și Ciordel. La Paris, orașul artelor experimentale, unde voia să experimenteze și el prestidigitația de buzunar, împreună cu Zaraza, piranda lui, care nu avea drept de vot. Nu împlinise vârsta.

Zaraza era mierloasă din fire. Dacă nu-i făceai pe voie, o mierleai. În somn.

Când dădea răceala-n ea, o ținea dublu. Că așa era ea, se atașa de orice.

Îi plăcea de Ciordel fiindcă, fiind diabetic, avea sângele dulce. În plus, el era tot timpul supărat. Adică, consumator fruntaș de supă. Singura mâncare pe care știa ea să o gătească.

Pe fundalul cosmopolit al Parisului, ei doi făceau cât un Tic Tac pe TikTok. Erau cele două calorii.

Ciordel s-a hotărât să-și părăsească patria natală și neamul dacic fiindcă ajunsese atât de fomist, că nu avea pământul ce nutrienți să extragă din produsul lui intern brut și constipat. Ajunsese rupt. „Rupt, da. Da’ nu descusut!”, după cum îi plăcea lui să sublinieze.

El nu se plângea, era doar o stare de spirit. Perpetuă. Atâta timp cât situația era de plâns, dar nu era încă o tragedie, doar se tânguia la toată lumea, în speranța că va înclina balanța în favoarea lui.

Nu s-a însurat cu o blondă, ci cu o brunetă cu buze dulci ca carameaua, părul negru ca catifeaua și ochi căprui ca cacaua. Fiindcă auzise prea multe bancuri cu blonde retardate și, în artele experimentale, dacă nu-ți fuge mintea rapid, pierzi din expresivitatea actului productiv.

Sincer, eu cred că bancurile cu blonde au fost inventate de către bruneți cuplați cu șatene, după ce le-au dat blondele eject.

Într-o zi, văzând un grup de asiatici în parc cum se unduiau cu încetinitorul în exerciții de tai chi, Zaraza îl interpelă pe Ciordel cu vocea ei fumată:
– No, dic mo, Ciordele, da’ nu ne hapucăm șî noi de tai ci?
– Ce pățîș, fă? Gripă haviară? De cotcodăcești hatâta… Da’ nu faci dăstul tai ci când tai cihapa?!
Ce, o rămas hagricultura făr’ higrasîie și hacuma tre’ să cerem noi ploie?…

Ca de obicei, Ciordel sfârșea prin a face ceea ce îi spunea Zaraza, oricât ar fi comentat el împotriva ideii.

Adevărul este că, la finalul zilei, Ciordel ajungea să facă mai mulți bani din tai chi decât din artele lui subterane de la metrou sau de la colțul străzii.

Fiindcă marea comunitate chinezească de la Paris nu mai văzuse un indian carpatin care să se miște cu atâta grație feminină în tai chi-ul din parc. Și îi lăsau bani în pălăria cu boruri largi…