TEORIA CHIBRITULUI

Teoria Chibritului este cea mai tare invenție românească de la țeapa lui Țepeș încoace.

Teoria Chibritului stipulează că un chibrit se împarte în trei părți: partea de sus a chibritului, partea de mijloc a chibritului și partea de jos a chibritului.

Partea de sus a chibritului se împarte, la rândul ei, în trei părți: partea de sus a părții de sus a chibritului, partea de mijloc a părții de sus a chibritului și partea de jos a părții de sus a chibritului…

Orice problemă, oricât de simplă și de tâmpită, se împarte în trei. Genialitatea constă în faptul că se poate continua la infinit (depinde de câtă râvnă dispui). Și mai este genială pentru că îți permite să nu răspunzi niciodată la nimic.

Dacă te apuci de explicat Teoria Chibritului, înseamnă că suferi de prostată. Ai avut un tată prost care ți-a transmis gena (subsemnatul se include).

Dacă chiar nu ai ce face, mai bine te apuci de făcut varice. Că altfel o să arăți ca un vegan care lucrează vânzător la măcelărie – palid și cu greață.

Și totuși, mulți politicieni se folosesc de Teoria Chibritului ca să umple spațiul de emisie cu balast ideatic și să evite astfel să răspundă întrebărilor incomode.

Cel mai tare e la televizor, la emisiunile alea de „dezbatere”. Moderatorul, cu fața de om care a băut zeamă de varză trei zile la rând, întreabă cu gravitate: „Domnilor, cum vedeți traiectoria chibritului în reformarea administrației publice?” Invitatul de stânga: „Partea de jos e capitalistă!” Invitatul de dreapta: „Partea de sus e comunistă!” Invitatul independent: „Eu zic să facem un studiu de impact asupra mijlocului.” Publicul aplaudă ca la meci, deși n-a înțeles nici cât un găinaţ.

Acești promotori ai Chibritologiei, cocoțați pe scaune cu spătar de piele ecologică, discută despre partea de mijloc a părții de jos a chibritului cu o gravitate demnă de un congres de viermi de mătase ecologică. Într-un studio cu lumină difuză și nervi tari, își dau cu părerea despre lungimea ideală a băţului, raportată la traiectoria istorică a brichetei în post-modernismul balcanic.

Unul, cu ochelari groși și convingeri subțiri, susține că partea de jos a chibritului este, de fapt, partea de sus a unui alt chibrit – unul imaginar, dar suveran. Altul, vizibil afectat de propriul parfum și propriile idei, îl contrazice cu emfază academică și înghite un „nu” exact când trebuia să-și înghită limba.

Între timp, un alt moderator căzut din trenul logicii face pauze lungi, semn că urmează ceva profund. Dar profund ca o groapă de canal, nu ca un aforism.

Teoria Chibritului a fost, de altfel, introdusă în Constituție de niște parlamentari care confundă carafa cu parafa. Au trecut-o la Articolul 13: „Statul recunoaște dreptul fiecărui cetățean de a împărți lucruri simple în părți complicate, până la uitarea sensului original.”

În școală, elevii o învață la ora de „Gândire în spirală” – disciplină care se face în cerc și se termină tot acolo. Profesorii, plătiți cu bonuri de masă expirate, le predau cum să împartă o scobitoare în idei de doctorat.

Cine aplică Teoria Chibritului în viața personală devine expert în conflict pasiv-agresiv: nu-ți zice că te urăște, dar îți explică, în 17 pași, de ce nu e bine că n-ai pus capacul la pasta de dinți exact la nivelul median al filetului. Se desparte de tine invocând „diferențe ireconciliabile de percepție asupra capătului aprins.”

Unii o folosesc și în relațiile internaționale, acolo unde diplomația se face cu mâna pe chibrit și ochii pe canistră. Când nu știu ce să zică despre inflație, îți explică fizica aprinderii.

Dar cea mai frumoasă parte e că toată lumea știe că e o prostie colosală… și totuși continuăm. Politicienii împart chibritul, analiștii îl măsoară cu raportor, experții îl cântăresc, iar noi, proștii de la televizor, stăm cu popcornul și comentăm: „Băi, ce bine îl împarte mă, are logică!”

Adevărul gol-goluț? Teoria Chibritului e singura doctrină care ne unește cu adevărat. Stânga, dreapta, centru, unguri, români, vegani și măcelari – toți suntem de acord că trebuie să mai împărțim o dată. Pentru că e mai comod să dezbatem la infinit partea de mijloc a capătului aprins decât să recunoaștem că țara arde de mult, iar noi dansăm în jurul focului cu entuziasm de idiot fericit.

Dar să nu disperăm.

Teoria Chibritului rămâne singura doctrină națională care arde scurt, face fum și lasă în urmă doar scrum ideatic. E singura teorie care poate fi aplicată, arsă, suflată și uitată – într-o singură sesiune parlamentară.

Data viitoare când auzi „să nuanțăm…”, ia un chibrit adevărat, aprinde-l și apropie-l de microfonul respectivului. Spune-i zâmbind: „Domnule, partea de jos a discursului dumneavoastră tocmai a luat foc. Vreți să-l împărțim în trei?”