LASĂ TURNU, MĂ GURELE !

Gurel se afla sus, sus, pe acoperiș,
Undeva chiar pe Turnu Măgurele,
Și de acolo el privea în jos, pieziș,
Peste oraș, chiar peste toate cele.

Pompierii l-au strigat toți ca unu:
– Mă Gurele ! Ce faci mă băiatu ?
Dă-te jos, numa nu-ți da drumu,
Că o să aluneci și o să cazi dracu.

Dar Gurel urcase în semn de protest,
Ca să ceară laser, ăla cu lumină verde,
Să se joace și el, așa, cam mai pe șest,
Ca un Master Jedi, ce-n veci nu pierde.

Îl crescuseră ai lui cu jocuri pe calculator,
De nu mai știa copilu care-i realitatea,
Se credea un avatar etern, nemuritor,
Într-un univers ce nu cunoaște moartea.

La școală era un elev timid și cuminte,
În jocuri era un monstru antic în blindaj,
Acasă dribla cu stil și mamă și părinte,
Iar avatarul lui prindea tot mai mult curaj.

Acum, ajuns în turn și-n vârf de turlă,
Cu vântu rece-n freza vraiște de puștan,
Și cu pompierii ce spre el într-una urlă,
S-a trezit din aventură, că nu-i ca pe ecran.

A înțeles că realitatea e mai plină de mister,
Și nu mai vrea să audă în veci de alte cele;
De jocuri pe calculator precum și săbii laser,
Nici chiar de laserul cel mare, de la Măgurele.