CE A VRUT SĂ SPUNĂ AUTORUL ?

Ce a vrut să spună autorul ? Grea întrebare.

Fiindcă autorul nu știe nici el tot timpul ce a vrut să spună. Câți autori nu au pățit rușinea asta, eheee…Să fiți voi sănătoși !

Poate că a vrut doar să se exprime, fără un subiect anume.

Poate că a avut o idee când a început să scrie și a uitat-o pe parcurs.

Poate a avut o tresărire în junghiul de pe cer. Sau poate a intrat în rezonanță cu vibrații care nu-i sunt date oricui să le perceapă.

Sau a vrut să prindă de aripă o himeră ce a trecut pe deasupra capului său.

Sau poate că nici una nici alta.  Ci, pur și simplu.

Numai soția mea are unicul privilegiu de a mă întreba ce a vrut să spună autorul. Sigur, nu primește răspunsul. Dar eu nu o opresc să întrebe. Fiindcă așa învață.

Un autor este un creator de conținut. Adică el se poate inspira de la alții dar apoi trebuie să expire către sieși.

Un autor trebuie să spună ce așteptări are de la cititorul neavertizat. Dar pe fur(iș). În special dacă autorul e român. Căci românul e specializat în sufixul ‘fur’. Sufix cu ajutorul căruia românul formează o grămadă de cuvinte compuse noi și intraductibile în alte limbi.

Sau s-a trezit brusc cu niște subtilități în plus și nu știa ce să facă cu ele. Și atunci s-a apucat să le aștearnă în scris. Pentru posterioritate.

Autorul poare fi dus în sat cu dorul. De multe ori. Dar dacă în mersul lui deșirat și dat de garduri el provoacă simpatia și mila celor din jur, eu zic că poate fi considerat un autor bun.

Indiferent ce nu a reușit să spună.

Ați observat cât de ușor se pot bate câmpii și alte forme de relief, fără ca să spui de fapt nimic ?

Da, dar trebuie să știi cum să o faci. Cu stil. Ca cititorul să fie făcut să creadă că sigur ai vrut tu să spui ceva profund, subtil. Doar că el, cititorul, nu se poate ridica la adâncimea geniului tău…

Deci, întrebare neajutătoare:
Până la urmă, ce a vrut să spună autorul ?