DUHUL DIN VEIOZĂ

Am adormit într-o seară privind la lumina caldă a veiozei de pe noptiera de lângă pat. Avea ceva hipnotic în ea, făcându-mă să-mi dau ochii peste cap în mod spontan și Bio. Cred că lumina ajunsese cumva, prin nări, la bulbul rahidian, la glanda pineală aflată în masa encefalului, între cele două emisfere, care e parte a epitalamusului. Că altfel nu îmi explic…Și am auzit o șoaptă care a făcut să-i vibreze trompa lui Eustachio (care aproape a fost să cadă de pe scărița din urechea internă, pe care se cocoțase):

– Damblarine, Damblarine, mai cheamă-ți și-un câine! Că numai mâine nu-i poimâine.

– Tu-ț pisălogu cu care-ndoi mujdeiu, Nano! (am reacționat speriat). Oi fi uitat iar să plătesc anticipat vreo factură? La câte am pe cap nici nu m-aș mira. Da cum dreaq m-au dibuit așa rapid, la ora asta?!

– Eu sunt Duhul din Veioză, Damblarine! Dacă ți-ai fi cumpărat și tu o veioză mai acătării, nu ieftinitura asta, poate că aș fi ales și eu o introducere mai stilată, nu una din folclor.

– Alo, tovarășu, puteți fi mai exact? Cine sunteți, scopul și durata vizitei! (l-am interpelat eu, cu un tupeu pe care nu eram conștient că îl posed la ora aceea târzie).

– Ia uite domnule, nație de turnători și securiști, cum mă ia el pe mine la întrebări! (se răsti Duhul de flambă becul de la veioză). Păi dacă e să folosim terminologia de specialitate din ‘Epoca de Aur’, mă văd obligat să îți reamintesc că după uzanțele vremii, cel căruia îi bătea lumina veiozei în ochi era dator cu răspunsurile, iar cel din umbră, din spatele veiozei, cu întrebările. Și nu invers! Mă rog, să trecem peste asta. Sunt Prințul Liechtenstein-ului. În acest an se împlinesc 300 de ani de când familia mea  a preluat câteva cătune izolate, de ciobani și văcari germanici de pe o vale din inima Alpilor, care nu poseda resurse naturale notabile. Am fost cuceriți când de austrieci, când de francezi, când de germani. Pe tot parcursul acestor 300 de ani de guvernare, relația dintre monarhie și popor (adică cei aproape 38000 de cetățeni ai principatului), a fost atât de apropiată încât nici după ce valul democratic a spulberat marile monarhii și imperii europene, populația nu a vrut să renunțe la dinastia lor monarhică. Apropo, numărul companiilor înregistrate în Liechtenstein este mai mare decât numărul propriilor cetățeni. Astăzi, Liechtenstein este o Elveție în miniatură, cu unul dintre cele mai ridicate standarde de viață din lume. Știai?

– Nu știam, nu sunt la curent. Fiindcă nu sunt electrician…

– De aici se naște întrebarea: cum de un popor de păstori,  ca al tău, care s-a perindat prin negura istoriei în transhumanță din Tesalonic, din nordul Greciei și până în Munții Tatra, din Cehia și  posedând o țară cu resurse din abundență, nu a reușit până acum să atingă un standard de viață cel puțin european?

– Ăăă…stai așa, că nu-i așa! (am început eu să improvizez, dar mă exprimam greu că avusesem o cădere de cuvinte). Se zice că și noi am avut idealuri. De veacuri. Am umblat fiecare cu idealul după el. Ne-am adaptat și noi cum am putut condițiilor periferice. Păi ce să faci dacă toți fură? Chiar dacă ideea de ‘stat națiune’ a apărut destul de recent în istorie, de pe la 1918, noi am fost precoce și ne-am dorit-o primii. De veacuri. Că potențial am avut. Am fi fost capabili de multe. Dar dacă nu tragi până mai ai zăr în telemea…Nu ne-au lăsat alții să progresăm, că erau invidioși unde am fi putut ajunge. De aia nu am ajuns încă nicăieri și ne întrebăm mereu încotro să o mai apucăm. Unii dintre noi au înțeles însă, după veacuri de idealism, că ideal ar fi să ne împrăștiem printre cei care au descoperit de mult cam cum se construiește prosperitatea. Dar cei mai mulți dintre noi se încăpățânează să joace la ruleta rusească, considerând că dacă repeți de mai multe ori aceeași greșeală, nu se poate ca la un moment dat să nu nimerești și bine. Unii prima dată gândesc și pe urmă fac. Alții, prima dată fac și pe urmă uită să mai gândească…Cred că pe noi nu ne-au cucerit destul nici francezii, nici austriecii, nici nemții. Doar rușii, turcii și țiganii.

Pesemne că Duhu din Veioză se plictisise că lumina începu să flambeze din nou. Și își schimbă vocea într-una feminină, care îmi părea cunoscută:

– Trezește-te! Că iar ai adormit la știri și ai avut coșmaruri cu PSD!

Damblarin