DIETETICIENII

M-am întrebat de multe ori ce lucrează cei care inventează diete pentru noi, ceilalți. Or fi șobolani de laborator sau șoareci de bibliotecă? Pentru că reflectă o dietă pentru subțirei ofticoși cu degete de pianiști, care nu au forjat muschiulețu-n viața lor. Tipul ăsta de angajat nu apasă pe tastatură. E un gest mult prea brutal. El doar o mângâie.

Dar pe noi, ceilalți, care chiar ne extragem energia din mâncare, nu din pudră proteică, cum să ne țină balamaua cu un broccoli și un asparagus nădușiți?

Mă și mir că nu s-a inventat încă „Dieta cu aer ambalat premium” — ediție limitată, proveniență montană, cu gust subtil de ozon. Să te hrănești, dom’le, cu respirații intermitente și iluzii calorice, ca un colibri vegan care meditează în frigiderul gol.

Cei care scriu cărți de diete sunt niște poeți ai foamei. Niște apostoli ai înfrânării care n-au simțit niciodată bucuria unei ciorbe cu zeamă grasă, de pe măduvă, care-ți unge sufletul până-n tălpi. Ei trăiesc într-o lume paralelă, unde cartoful e păcat originar, iar pâinea — un simbol al decadenței.

Îi văd cum merg prin supermarket cu o superioritate evlavioasă, privindu-și coșul gol ca pe o icoană. În timp ce noi, păcătoșii cu papile gustative, punem în același coș salam, brânză și un vis de sâmbătă seara — vin.

Dar, vai, să nu ne lăsăm păcăliți: ei nu mănâncă pentru a trăi, ci trăiesc pentru a nu mânca. E un sport olimpic al reținerii, o artă a negării de sine, un fel de anorexie spirituală cu abonament la sală și cont de Instagram.

Și când te privesc, o fac cu o compasiune tristă, ca și cum tu — tu, cel cu o pulpă de pui în mână — ai fi un neanderthalian al digestiei.

Dar lasă-i. Când vine seara și stomacul cântă psalmi de foame, noi aprindem tigaia ca pe o lumânare. Și în fumul de ceapă călită se ridică rugăciunea noastră autentică, cea pe care niciun nutriționist n-a putut s-o prescrie:
„Doamne, dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele, unsă cu puțin untură, că altfel ne ia dracu’ de sfinți flămânzi.”

Să nu ne amăgim: mâncarea nu e doar o necesitate. E o metafizică a digestiei, o filozofie a lingurii adânci, un contract secret între om și univers: „Eu mestec, tu îmi dai sens.”
În fiecare friptură se ascunde o revelație, iar în fiecare post — o revoltă împotriva biologiei însăși.

Nutriționiștii ne spun că suntem ceea ce mâncăm. Așa o fi.
Dar dacă e așa, de ce ei arată toți ca un vrej de cartof încolțit în beci? Adică firav și palid.
Unde e poezia? Unde e tragedia unei murături?
Unde e epica unei sarmale care și-a dat viața pentru popor?

Noi, cei care mâncăm cu simțire, nu suntem niște simpli consumatori — suntem interpreți ai cosmosului culinar.
Când înfigi furculița într-un cartof, nu doar te hrănești: dialoghezi cu pământul.
Când torni vin în pahar, reînvii civilizații întregi care au căzut sub masa istoriei, dar s-au ridicat, amețite, cu o sticlă în mână.

Dieta, în schimb, e o formă de exil. O pedeapsă autoimpusă. O religie fără mistică, cu un Dumnezeu contabil care numără calorii în loc de păcate.
Adepții ei se cred iluminați, dar n-au văzut niciodată lumina frigiderului la ora trei dimineața — acea revelație a golului interior, urmată de umplerea lui cu ceva sincer, murdar și bun.

Pentru că, în fond, demnitatea omului nu stă în talia sa, ci în curajul de a-și linge farfuria fără rușine.
Adevărata dietă nu e despre ce nu mănânci, ci despre cum îți trăiești foamea.

Iar dacă, la final, totul se va sfârși într-o mare tăcere — căci așa e viața, o masă care se răcește — atunci să plecăm demni, cu burta plină și sufletul îndestulat.
Să nu ne prindă eternitatea pe stomacul gol.