LA SALA DE FITNESS

Ajungeau amândoi, total întâmplător, la aceeași oră. Ea intra cu pași ușori, plutind ca o balerină. El intra macho, pășind apăsat, ca un neandertal de povară.

El avea totdeauna borseta burdușită cu cocoloașe de hârtii, ca să pară potent financiar. Ea venea întotdeauna cu echipament minimalist, din spandex, mulat pe toate rotunjimile, ca să arate că are potențial de plată în natură.

Lucrau la aparate pe rând. Când ea lucra fesierii, el lucra la intercostali. Când ea lucra la piept, el trăgea de bară. Când ea vâslea din șolduri, el trăgea cu ochiul. Când ea făcea podul pe spate, el uita cum îl cheamă și începea să facă flotări la coardă….

În aer plutea miros de proteine excitate și parfumuri cu steroizi. Din difuzoare curgea un techno nervos, ca o pasăre metalică ce își bate aripile de aluminiu peste burți lucrate și fesieri încordați.

Ea își regla în oglindă buzele în ‘duck face’, sprâncenele în contracție isometrică. El își pompa vanitatea cu fiecare repetare: un biceps al mândriei masculine, un triceps al corupției morale.

Cei doi se priveau ca două oglinzi care refuză reflexia. Ea visa la un sugar daddy cu abdomen în pătrățele numerotate, el căuta o fată-proteină — fără grăsimi, dar cu beneficii.

„Ai nevoie de ajutor la greutăți?” întrebă el, cu accentul unui minoritar minor din cartier.
„Depinde, știi să ridici și conversații, nu doar gantere?” zise ea, arcuindu-și ironia.

Și astfel, între două seturi de iluzii și trei serii de flirturi cu greutăți, se năștea eterna poveste a fitness-ului sentimental: el vrea să ridice ceva mai mult decât fierul, ea vrea să vadă dacă el știe să apese și butonul de Stop.

În jurul lor, sala forfotea de corpuri lucioase, un soi de catedrală a narcisismului modern. Toți transpirați, toți parfumați, toți convinși că dragostea se face cu card de membru și shaker de proteine.

Acolo, printre abdomene și iluzii, se făcea educația fizică a disperării:

• o genuflexiune amoroasă la aparatul de presă,
• un împins din ego la piept,
• un întins pe spate spiritual.

Și când, în sfârșit, s-au privit în oglindă — amândoi și-au dat seama că flirtul lor nu era altceva decât o repetiție generală pentru selfie-ul perfect.

Dialog cu greutăți

El, cu lanț gros la gât și borseta ca un marsupiu de vise ratate, trânti gantera de podea:
— Auzi, păpușă, tu vii la sală să lucrezi picioarele sau să mi le tremuri mie?

Ea, cu un zâmbet tăios ca lama de la epilator:
— Vin să le lucrez, că la cât umbli tu cu ele, sigur ți le-ai tocit pe drumuri la pițipoance.

El se încordă teatral, mușchii i se umflară ca promisiunile electorale:
— Eu nu-s din ăia, chiquita, eu ridic greutăți, nu relații!

Ea ridică sprânceana ca o barieră la metrou:
— Da, se vede. Ai ridicat și IQ-ul sau doar proteina? Mușchii pe care îi lucrezi încep să mijească. Dar pipi nu prea faci…

El, ofensat în stil macho-bărbătesc, scuipă un „pfff” filosofic:
— Eu n-am nevoie de pipi, am masă musculară.

— Da, și masă critică de prostie, replică ea, ștergându-și fruntea cu un prosop roz bonbon.

Din colț, antrenorul — un guru al ganterei — îi privea cu înțelepciunea unui Buddha pe steroizi:
— Băi, copii, mai lăsați hormonii, că oglinzile astea n-au asigurare la prostie!

El, ignorându-l, se apropie mai aproape, cu respirația plină de aminoacizi și intenții.
— Hei, te scot la un shake după, ce zici? Proteină cu gust de vanilie… sau îți place mai amar?

Ea râse scurt, ironic, ca un claxon de Dacie veche:
— Nu, mulțumesc. Eu beau doar smoothie-uri fără testosteron.

El își mai flexă un biceps, disperat să-și apere onoarea de cartier:
— Știi ce pierzi? Eu sunt băiat serios, am abonament full, mă duc și la saună, să știi.

— Să-ți aburești neuronul, băi frumosule, îi aruncă ea, aranjandu-și în fața lui, buzele ca pe o armă de distrugere în masă. Și plecă, legănându-și fesele între dispreț și poezie.

Rămase el, singur, în sala luminată ca o morgă de vise musculare.
Și pentru o clipă, între două flexări de vanitate, înțelese că fierul e greu dar…mai grea este o relație toxică.

Neonul pâlpâia ca o reclamă ieftină de la Pompe Funebre. Feroneriile gemeau, scârțâiau, vibrau.
Sala nu mai era sală — era un templu al transpirației metafizice.

El, abandonat lângă oglindă, își dădea cu deodorant pe eșecuri.

Antrenorul, în costum de guru provincial, ridică o ganteră și rosti:
— Aici, fiecare exercițiu, fiecare repetare e o rugăciune către oglindă!

Băieții cu lanțuri își flexau credința. După ce fetele în spandex își predicau fundul ca argument teologic.
Unul filma live pe TikTok, altul își ungea bicepsul cu ulei de măsline și speranțe.

El strigă, disperat:
— Frateee, da unde-i iubirea adevărată?!

Și antrenorul răspunse în beat de trap:
„E-n shaker, băi mușchiule, între proteina de vanilie și lacrima de testosteron!”

Ea, de la ușa de la ieșire, ridică brațele, ca o Madonă de cartier:
— Eu nu caut dragoste, caut definire!

El, copleșit de absurditate, îngenunche:
— Iartă-mă, Doamne, că am crezut că pot ridica mai mult decât merit.

Ea îl privi cu un zâmbet de final de serial prost:
— Ridică, steroidu-le, nu doar gantera. Ridică nivelul.

Neonul se stinse. Antrenorul tăcu.
Rămase doar sunetul ganterei căzute — un cling metalic, ca un vers de Damblarin scris cu inspirație și sarcasm.