DIMINUTIVELE

Toată lumea folosește diminutivele când descrie ceva ce îi place. Gen: ‘o ciorbiță de văcuță’. Toți știm că vaca aia bătrână nu era văcuță și cazanul ăla de ciorbă nu era o ciorbiță.

Reflexul colectiv este să folosească diminutivele pe post de complimente. Bebelușii, cățelușii, boboceii de rață, pisicuțele, puii de animale în general, cu formele lor incipiente, de jucării de pluș, ne încântă și ne înduioșează în același timp.

Oare de ce ? Poate pentru că ființele mici ne trezesc instincte protective prin vulnerabilitatea lor ? Și ne inspiră drăgălășenie prin lipsa ostilității și a capacității de a intimida ? Poate prin faptul că lucrurile mici ne transmit ideea de valoare sentimentală, de simbol ce nu ține cont de dimensiune sau cantitate ?

Se pare că diminutivele sunt agreate și pentru larga lor aplicabilitate și efectul lor discret, de ajustare.

De exemplu, diminutivele pot reduce gravitatea unei probleme: ‘are o problemuță cu vitezuța la volănel’. Pot diminua din jena situației : ‘mi-am luat o bătăiță, surioară cu morguța’. Sau pot recalibra dimensiunile agabaritice: ‘Dulăpiorul meu !’

Mai deunăzi, când se prefăcea că șterge praful de pe chifteluțe, în timp ce eu o asaltam cu giugiuleală, nevastă-mea îmi trântește un diminutiv neașteptat:
– Mai răruț, că-i mai drăguț !

Am rămas blocat ca măgaru-n intersecție, neștiind cum să o iau…

‘Mai răruț’ era un diminutiv tandru sau doar o rimă seacă pentru ‘drăguț’ ?! Era oare o aluzie subtilă la diminutiva mea ? Gen: ‘Uite ce drăguță e așa mică, moale și pufoasă, de zici că ai scăldat-o cu Coccolino !’… Ar fi fost un compliment la detergent… Clar !

Nu știu de ce, dar destul de repejor a început să îmi pice cam prostuț…