PAMFLETUL CRITIC

De-a lungul anilor unii dintre cititorii mei s-au întrebat de ce sunt mai tot timpul critic, în loc să încerc să construiesc ceva, în cimitirul acesta vesel, pe care unii îl numesc cu vădită emoție în cuget și simțiri, ‘Grădina Maicii Domnului’. Nu de flori, ci de zarzavaturi.

În primul rând aș începe prin a recunoaște că titlul acestui material este un pleonasm. Pamfletul este prin definiție un gen literar, publicistic, critic. Dar mușcă cu știrbul ironic doar din ceea ce merită amendat și criticat. Din anomaliile și perversiunile deviante ale unei anume mentalități. A unui anume tip de viață de interlop ridicat la rangul de descurcăreț, privit cu admirație și considerat exemplu de succes. Din ceea ce, într-un sens larg, nu ar trebui să facă parte din moralitatea și normalitatea unei societăți civilizate.

Sau, pur și simplu surprinde umorul dintr-o situație savuroasă, umor ce rezidă din incongruența dintre narațiune și realitate.

Personajele, mai mult sau mai puțin imaginare, nu sunt entități pastelate, ci mai degrabă sunt creionate în tușe groase, vitriolice, caricaturale. Metalimbajul, argoul, regionalismele, figurile de stil, sunt decupate din aceleași decoruri și realități grosiere și caricaturale, de la ‘firul ierbii cotidiene’, ca și caracterele ce le populează. Pentru redarea unui efect contemporan, specific, cât mai autentic.

De osanale aduse virtuților românești se ocupă alte genuri literare…

În al doilea rând, construcțiile nu sunt domeniul meu preferat. Condițiile de muncă sunt vitrege, iar domeniul este dominat de neandertali cu cifră octanică la glajă, sau PET.

În al treilea rând, să faci din tribune pe campionul, este mult mai plăcut și facil, decât să joci direct pe stadion.

România mustește de dă pe dinafară de anomalii și subiecte care cu greu ar putea fi găsite și la alte societăți și culturi. Nu ar fi păcat să se piardă acest tezaur al ‘excepționalismului’ românesc, fără ca cineva să-l imortalizeze pentru posteritate ?

Secole de-a rândul, umorul sarcastic de tip pamfletar a fost supapa de refulare a valaho-românilor, vehiculat pe cale orală, mai ales sub forma de bancuri. În acest continuum spațiu-timp-carpato-danubiano-pontic, pamfletul a fost ‘înjurătura lor artistică‘ (ca să-l citez pe Mircea Dinescu).

Am putea spune că românul s-a născut mai degrabă pamfletar decât poet !

Magda Răduță, lector universitar la Facultatea de Litere din București afirmă că pentru a scrie texte pamfletare ‘ai nevoie de ceva anume, pe lângă talent. Temperament ! Un anume tip de temperament ! Un soi de preferință pentru hiperbolă. O simțire „monstruoasă”, pe care unii o au, alții mai puțin’.
‘Istoria literaturii române este plină de nume foarte mari, incapabile să facă pamflet‘ (mai adaugă ea).

Românul este de asemenea, mare producător și consumator de umor negru. Pentru că el face haz de necaz, ca să mai reducă din oftat.

Dacă Presa este ‘Câinele de pază al Democrației’, în general, atunci Pamfletul este ‘Ciobănescul Mioritic al României’, în particular.

Deci, data viitoare, când exasperarea vă va da în clocot, când perplexitatea s-a expandat la maximum iar sistemul nervos v-a cedat psihic și doriți să refulați, amintiți-vă că, dacă natura v-a înzestrat cu un acut și profund simț al umorului, în momentul acela ați atins starea psihică optimă pentru receptarea unui pamflet critic de tip damblarian !