A PUNE BATISTA PE ȚAMBAL

Dicționarul de argou al lui George Volceanov afirmă că expresia „a pune batista pe țambal” înseamnă a ascunde, a tăinui. „A pune batista pe țambal” a ajuns o expresie peiorativă în limbajul jurnaliștilor.

Mai avem și expresia „a se ține de țambale”, tot argotică. Înseamnă „a umbla cu minciuni, cu intrigi” sau „a denunța, a trăda”.

Apoi, „a sta pe țambal”, adică a sta în arest, în argoul militarilor. Fiindcă paturile erau doar un cadru metalic „țesut” cu sârmă – de aici asemănarea cu țambalul – (salteaua se punea deasupra „corzilor”).

Plecând de la aceste informații, începem să creăm magia – pamfletul!

Într-o zi cu soare și cu neuronii fierți, poporul nostru mioritic, botoxat de griji și injectat cu promisiuni electorale, s-a hotărât brusc să pună batista pe țambal.

Și n-a pus-o oricum! A fost o batistă tricoloră, brodată cu portrete de politicieni care se hizlesc la clipa istorică, ca cheala la bigudiuri. Țambalul? Un soi de sicriu muzical în care adevărul e bătut cu ciocănele aurite, acompaniat de corul „Ține-mă că-l spun!” și al doilea cor care ține ritmul: „Șșșâât! Nu-i momentul acum!”…

În țara în care „a sta pe țambal” e mai frecvent decât „a sta pe carte”, iar „a te ține de țambale” a devenit probă olimpică la categoria „gargară cu dublu standard”, suntem cu toții artiști într-o orchestră de dezacorduri majore. Dirijorul? Un influencer dac de pe Hindu, cu șalvari turcești și zâmbet de (h)aur.

Să ne înțelegem: țambalul e acum un instrument național. Nu mai avem vioară, fluier, tulnic, buhai sau toacă. Avem doar țambalul mare, țambalul mic și țambalul de buzunar, pentru cei care vor să mintă discret, pe drum, în metrou sau la coadă la merdenele.

Și vine câte unul cu batista, mare cât o pătură IKEA, și-o întinde tacticos peste tot ce pocnește a scandal. „Liniște, domnule, suntem în post, nu se face gălăgie!” – zice el, în timp ce, sub batistă: ard contracte, explodează licitații, se prăjesc dosare ca mititeii de 1 Mai.

Unii vin și pun batista pe ochi. Să nu vadă. Alții, pe gură. Să nu spună. Cei mai mulți, pe fundul țambalului, să nu se mai audă ecoul prostiei.

Pe la colțuri de talk-show-uri și prin șanțurile adânci ale rețelelor sociale, lumea se ține de țambale cu o dexteritate de balerin bețiv: unul spune că n-a zis nimic, dar a lăsat să se înțeleagă totul; altul trădează discret, cu o paloare de trandafir ofilit în buzunarul hainei de rezervist moral. Intriga e sport național, iar minciuna, valuta forte în schimburile interumane.

Între timp, cei care au încercat să sufle-n țambalul real, să-l facă să zbârnăie de adevăr, au ajuns să stea pe țambal. Literalmente. În arest, în arest la domiciliu, în arest moral, în arestul opiniei publice, care-i mai înspăimântător ca orice pușcărie cu gratii.

Unii stau pe țambal în poziția lotus, făcând live-uri cu filtre de înțelepți ai neamului, zicând că sunt persecutați de statul paralel și de karma din reîncarnarea trecută. Alții scriu cărți în detenție – lucrări de mare valoare spirituală, gen „Cum am descoperit clăbucii la dușul comun”.

Însă, culmea țambalisticii mioritice rămâne momentul în care batista nu mai acoperă doar țambalul, ci toată scena. Cortina? O batistă. Masca? Tot o batistă. Sufleurul? Țambalist.

Și poporul? Poporul cântă la batistă, în surdină. Căci, nu-i așa, la noi nimeni nu minte. Se exagerează onest. Se tăinuiește patriotic. Se trădează cu mândrie națională…

Așadar, dacă auzi că s-a pus batista pe țambal, nu întreba de ce. Întreabă doar: cine o spală? Că miroase a adevăr murdar.

Între timp, cei care nu pun batista, dar nici nu se țin de țambale, sunt marginalizați. Li se spune că nu știu cum merge treaba. Că n-au „simț politic”, adică nu știu când să tacă din gură și să înjure în gând.

Cei care se țin de țambale, dar pe bune – cu notițe, martori și înregistrări – ajung rapid să stea pe țambal, într-un arest preventiv al opiniei publice, acuzați de trădare de neam. „Ai vorbit? Păi, du-te și spală-ți conștiința în direct, la o emisiune cu părerologi în costum și coafură de apocalipsă soft!”

Și uite-așa, adevărul, săracul, și-a luat câteva ciocănele în moalele principiului și s-a retras. S-a dus să cânte la harpă, într-o țară unde batista e folosită ca steag de pace între corupție și prostie.

Avem „Țambalul românesc – patrimoniu UNESCO al Tăcerii Dirijate”. Un proiect-pilot cu batistă opțională și ciocănele aurite. Azi, țambalul are buget de la stat. E în PNRR, dar pe dos. Se face digitalizare la ciocănele. Se trag fonduri europene pentru batiste smart, cu funcție de autoacoperire și parfum de mușamalizare.

Când vine cineva și zice „hai să luăm batista de pe țambal”, imediat se aprind becurile roșii. „Periculos! Sub batistă s-au adunat multe… Corupția, incompetența, minciuna, delapidarea, praful… Și poate răci țambalul dacă ajunge descoperit.”

Și uite-așa, punem batista pe țambal, da’ țambalul tot zdrăngăne! Că batista-i subțire, țambalul – gros, iar zgomotul – național. Ne prefacem că nu-l auzim, dar duduie-n fundul minții ca o bormașină în zi de sărbătoare. Ce n-ai face pentru liniște? Unii înghit gălușca, alții bat în țeavă, iar alții… scriu pamflete.

Dar să nu ne panicăm: dacă batista e românească, merge la orice – și la o rană, și la o pereche de muci (cu tot cu fasole) și la o rușine. Doar s-o strângem bine de colțuri, să nu zboare odată cu prima adiere de adevăr (că o să ajungem cu rușinea la vedere).

Până una-alta, batista rămâne în continuare pe țambal – iar țambalul are corzile făcute din nervii noștri…