Din aburii-n clocot ai sordidei Krematoria Năvălii în galop cu turbare și-n spume de foc, Knoo’ngak Mogulul Negru, teroarea-n mișcare; Să vâneze cu sete și patimă sufletele paria, Să-i adune pe toți copiii Terrei Nova la un loc, Ca să-i scufunde de vii în Ug’Ra,Veșnica Uitare.    

    Păcatul lor e mare! Sufletele lor sunt ale mele! lătră Mogulul, -Sunt ființe slabe, biruite de păcat, ce abia stau pe picioare! Eu nu sunt îndurare, nici dragoste, doar justiție de barbar!; -Iar eu voi fi tocmai îndurarea ce ție îți va tempera zelul, Eu sunt a umanoizilor captivi singura speranță de salvare, Deci, vei pieri în flăcările de gheață ale Abisului din Tartar...   Damblarin    

  -Mogulule, eliberează-i pe sărmani! tună Druidul, Nu mi-e frică de tine, de Demiurg, de nimeni și de tot, Strigă Knoo’ngak cu foc, cuprins de grea turbare; -De nu, te vei prăbuși-n mii de bucăți de lut, ca zidul! Fac ce fac că-mi place, că vreau și fiindcă pot, Și nu e chip să mi te împotrivești pe a mea cărare.

Aici, jos, la noi, în uitata Atlantida, Noi nu cunoaştem zbuciumul sau răul, Nici moartea, frica, robia sau obida, Doar fluidul din liniştea materiei şi hăul.     În lumea vastă, rece, glaciar - abisală, Cu noaptea lichidă şi ermetic infinită, Noi nu avem teamă de viață, de boală, De timp, sau curgerea lui nemărginită. … Continuă să citești Atlantida