LA CONSILIUL PENTRU PACE LUI GURIȚA NU-I MAI TACE

Gurile rele zic că președintele Nicușor ar fi trebuit să facă front comun cu omologii europeni în a refuza invitația lui Trump. Nu să se prezinte alături de papagalul ăla de stepă, Victor Orban și lideri din țările lumii a treia .
Dar românul a vrut să-i impresioneze pe americani cu cât de multe poate face România pentru Gaza. Mai multe decât poate face pentru ea.

Dănișor și-a afișat și el freza cârlionțată de țurcană românească la Consiliul pentru Pace al lui Trump, consiliu care nu prea dă pace la multă lume.

A luat cuvântul și a ținut să sublinieze, în fața lumii întregi, punctele tari ale românilor. Nu, nu mă refer la bătături. Și nici la calculii renali. Ci la faptul că românii s-au deprins, în cadrul istoriei lor greu încercănate, să mulgă cu o singură mână două țâțe deodată (a doua mână era dedicată altui ideal nobil – țâța lui).
Asta în timp ce ciobanul mioritic făcea echilibristică pe crestele Munților Carpați și cobora cu oile când pe o parte a munților, în Imperiul Habsburgic, când de cealaltă, în Imperiul Otoman, în funcție de cum erau cotate zerul și brânza de oaie la o bursă lactată sau la alta.

Astfel, în contemporaneitate, românul a ajuns expertul ambivalent în foarte multe domenii.

„Cred că toată lumea își dorește pace, stabilitate și prosperitate în Gaza…”, a debutat cu un tril ușor în glas Nicușor. Măcar în Gaza, dacă în România nu e posibil (completez eu).

„Avem, în mod tradițional, relații bune atât cu poporul evreu, cât și cu poporul palestinian…”, ca să-l citez pe președintele nostru. Adică ne putem face frate și cu Dracu’, dar și cu Dumnezeu. Depinde ce punte vrem să trecem la un moment dat.

„Ce poate face România? În primul rând, în privința situației umanitare, putem crește numărul zborurilor pentru a evacua copii bolnavi și pentru a-i trata în spitalele din România.” Care încă nu s-au construit, dar îi vom trata pe copiii din Gaza în Catedrala Măsluirii Neamului, că încap 1000 de copii bolnavi cu încă 4000 de membri sănătoși ai familiilor lor. Zborurile se vor executa cu elicopterul SMURD-ului, dar cu pilot al armatei israeliene (fiindcă Arafat i-ar plimba pe copii pe rute cât mai lungi, numai ca să ceară mărirea bugetului la propriul minister).

„Avem experiență și putem ajuta la reconstruirea instituțiilor, precum… justiția…”, a continuat același președinte, pe același subiect.

Sigur că, după ce elementele penale ale justiției românești au blocat o țară întreagă, riscând anularea unei încasări în valoare de 231 de milioane de euro din PNRR, suntem cei mai în măsură să-i învățăm și pe gazazezi șmecheria.

„Avem o bună expertiză în sistemele de intervenție de urgență.” Îi putem învăța pe cei din Gaza cum să facă față inundațiilor în deșert.

„Oferim deja burse pentru studenți palestinieni și putem extinde programul, dar și să ajutăm la reconstruirea și renovarea școlilor din Gaza.” Mai întâi construiți și renovați școlile din țară, domnule președinte. Că nici copiii din Gaza nu ar avea curajul să intre în unele dintre ele.

– Great! Fantastic! Terrific! Wonderful! Amazing!… Beautiful!…, l-a întrerupt Trump pe Dănișor, făcându-i semn să termine, ca să se mai poată și el lăuda. Că doar de aia a înființat Consiliul pentru Pace.

„Așadar, vă puteți baza pe noi”, a încheiat președintele României.

Tony Blair și-a scuipat în sân și și-a făcut cruce cu limba-n cerul gurii când a auzit cum le scoate ca pe bandă rulantă. Trump a fost atât de impresionat de prestația președintelui Nicușor Dan, încât l-a și numit pe loc „prim-ministru”(spre deosebire de George Simion, pe care americanii l-au confundat cu un chelner și l-au pus să le taie tortul).

Se spune că, în timp ce Trump îi strângea mâna cu entuziasmul cu care i-o strângi unui manager de la pompele funebre, Dănișor deja calcula matematic câte punți diplomatice mai poate traversa într-o singură propoziție. Că românul, când vede două maluri, nu alege. Face pod suspendat între ele și pune taxă de trecere.

Între timp, Victor Orban privea scena cu aerul acela de elev care a venit cu referatul gata scris, dar colegul din banca a doua l-a citit mai repede. Papagalul de stepă își netezea penele geopolitice și probabil își nota mental: „Deci așa se face. Spui că ajuți la reconstrucție pe alții. Nu spui cât ai de construit acasă.”

Dar momentul de grație a fost altul.

În pauza dintre două superlative americane, Nicușor a mai scos din traistă o promisiune: „România poate deveni hub regional de stabilitate.” Hub! Cuvânt greu, industrial, cu miros de neologism. În traducere mioritică: o stână cu Wi-Fi.

„Vom oferi expertiză administrativă.”

Noi??? Țara în care o autorizație de construcție durează mai mult decât construcția? Țara în care digitalizarea înseamnă să scanezi hârtia înainte să o pui în alt dosar cu șină?

Dar să nu fim prea cârcotași. Avem experiență strategică. De exemplu, știm cum să supraviețuim între imperii. Între Bruxelles și Washington, între fonduri europene și împrumuturi externe, între declarații ferme și poziții flexibile ca brânza la soare.

România nu ia poziție. România ia toate pozițiile. Preventiv…

„Suntem un partener de încredere”, a mai spus președintele creț, cu vocea aceea de matematician care tocmai a demonstrat teorema neutralității active. Și e adevărat. Suntem atât de de încredere încât avem relații excelente cu toată lumea. Atât de excelente încât, dacă izbucnește un conflict, noi trimitem felicitări ambelor părți și un comunicat atent echilibrat, cu diacritice.

Iar la final, când delegațiile s-au retras și camerele s-au stins, România a rămas cu promisiunea reconstrucției unei lumi pe care alții o dărâmă, dar pe care noi o vom reface conceptual, prin comitete, subcomitete și un grup de lucru interdisciplinar.

Că dacă e ceva ce știm să reconstruim impecabil, este discursul.

Iar dacă pacea mondială ar depinde de numărul de conferințe organizate, am fi superputere.

Până atunci, rămânem ce-am fost și mai mult decât atât: puntea. Problema e că, la cât ne foim, în coadă de pește, dintr-o parte în alta, s-ar putea să uităm pe ce mal stăm.