ODISEEA SPAȚIALĂ

ION era singurul pământean recrutat de Ghilda Galactică a Confederațiilor Comercianților din Industria Extractivă a Metalelor Rare (GGCCIEMR). Oficialii nu puteau depista prin analizele biometrice toate tipurile de droguri ,alcooluri,fenoli și alte derivate sintetice produse ilegal. Așa că factorii responsabili cu recrutarea de personal au ales o strategie simplă. Îi alegeau pe cei care reușeau să-și păstreze reflexele chiar și după o cantitate impresionantă de…sintetice. În ziua recrutării, ION duhnea a un fel de terebentină amestecată cu trinitrotoluen celular autoclavizat în așa hal încât un ofițer din Garda Distopiei Ezoterice (Poliția Militară privată a Ghildei), a vrut să-l pună să sufle-n fiogenocip. Noroc că un colonel de la Ny-DrO-gU (Brigada Antidrog și Jocuri de Noroc) a țipat în ultimul moment:

– Stop! Ești tâmpit ? Vrei să sară toată stația orbitală în aer ? Mai bine nu ne riscăm. Lasă-l să treacă. Că dacă mai poate umbla și vorbi cu acidul ăla în el înseamnă că…e bun.

ION, în indo-anglo-mandarină (limba de circulație intergalactică) se pronunță ușor diferit. Toți îl strigau:– Jo, nu! Dar el continua de fiecare dată, fară a putea fi oprit…

Nu s-ar putea spune că șansa și norocul nu erau prietenele lui -Jo, nu! Poate tocmai de aceea devenise un jucător înrăit și un parior împătimit.

Nava pe care a primit-o spre pilotare era un prototip hibrid cu ax cardanic RABAtronic, suspensii KrAZniene și propulsoare de tip TUPOLEVian. Airbusul ăsta, un fel de hyper-șlep autopropulsat, era capabil să atingă uluitoarea viteză superluminică de 5 warp în mai puțin de 2 nanosecunde (și asta chiar dacă băga în marșarier). Avea fuselajul blindat cu aliaj impenetrabil de inoteniu, deoarece containerele care conțineau metalul lichid și extrem de volatil numit explodiu, trebuiau să fie bine protejate.

Ce mai încoace și încolo, Pulsar, cum ajunsese să fie poreclită nava în întreg qvartalul Nord-Vestic al Universului Explorat (pentru că ‘pulsa’ o dată și dispărea), era o bijuterie tehnologică râvnită de către toți traficanții și dealerii intergalactici, datorită vitezei superluminice pe care doar puține nave din flota Distopiei Ezoterice și din dotarea unităților de elită ale armatei o puteau atinge. Tocmai de aceea producția în serie a navelor ‘GULg-ON 476- Y’ fusese interzisă pentru sectorul public și privat.

După cum am mai amintit, -Jo, nu! era un tip cu un rafinat simț al aventurii. Rafinat prin rafinăriile de dixo-pronixen (unde se organizau de regulă jocuri de noroc clandestine pe pariuri uriașe). Ajuns în culmea disperării cu o anumită ocazie, -Jo, nu! pariase cu nava și pierduse. I-a cerut câștigătorului să-i lase măcar modulul de salvare. L-a urmărit în secret și la prima andocare a furat nava. De atunci generalul Feroshius, câștigătorul de drept al Pulsarului și liderul speciei macrobienilor, era mereu cu un pas în urma lui suflandu-i în ceafă duhoarea rece a morții. Se zvonea că generalul era un metamorf care putea să se transforme în orice corp și chip voia, fără a putea fi detectat. Dar nu se știa sigur…

Macrobienii erau un fel de umanoizi reptilă care miroseau urat când transpirau și le puțea gura a clei de oase, pentru că la ei pe planetă datul de limbi la timbre și lipirea lor în timp record era sportul rege. Macrobienii erau o rasă de războinici extrem de feroce și foarte greu de ucis. Erau cei mai temuți și cei mai ocoliți din această parte de cosmos…

-Jo, nu! tocmai se îndreptă spre dana docului stației orbitale Obigeway-X92 ce gravita în jurul lui Ayon-01 (unul din sateliții naturali ai sistemului planetar al gemenelor Coleia). Ateriză într-o zonă mai puțin vizibilă, din reflex și precauție. Oricum, la bordul navei rămânea de fiecare dată, fără excepție și cu motoarele întotdeauna pornite, copilotul lui, Yushy Oa (un chinez mutant la care îi crescuse pe cap în loc de coc un cățeluș Chiuaua, deci, era un ‘Chiuaua Pechinez’). Pe Yushy Oa îl găsise abandonat după fătare într-un canal sordid de pe Krematoria ( o planetă-rafinărie unde se distila gudronul atomic), și îl crescuse ca pe propriul câine din bucata lui de pâine. Era singurul în care avea încredere. De fapt nici nu avea cum să îl trădeze, fiindcă în cele 20 de cicluri saturniene de când erau împreună, Yushy Oa nu părăsise niciodată cockpitul navei. Nu putea desface lesa…

Pe platforma unde era situat barul puteai găsi toate scursurile și adunăturile de rase și specii din univers. De la recidiviști condamnați în zeci de galaxii și dați în urmărire generală și până la lideri carismatici, cadre militare, mercenari, lideri spirituali sau politici…sau prostituate digitale (te mirai din ce specie sau din ce încrucișări-hibridări de țesut viu cu nanotehnologie și sisteme neconvenționale de vârf).

La intrarea principală în bar te întâmpina, desprinzându-se surâzătoare dintre zecile de robottine, Erectila, o diluviană cu forme generoase și apucături de bebeluș (ducea la gură tot ce prindea), venită din arhipeleagul galaxiei Lesbos. Dacă ghiceai prețul corect îți ceda dreptul de folosință asupra pantalonilor ei portocalii. Cu craci cu tot.

Dar -Jo, nu! sosise cu un plan. Mergea ca uns. Fiindcă îl prinsese diareea pe traseu și nu găsise hârtia igienică pe întuneric. Era și normal. Intrase din grabă într-o cameră frigorifică unde țineau înghețată de vanilie. Așa că el le-a diversificat oferta. Acum aveau și înghețată de cacao cu sâmburi de bostan.

Planul lui era să-și întâlnească amanta, pe Androida, un cyborg femelă ce servea la bar. Nu mai apucase să o…vadă de 12 anotimpuri volukiene. Fiindcă făcuse multă contrabandă în ultimul timp și se ferea de locuri atât de frecventate și de expuse ca acesta. Dar vizita lui de acum era ultra secretă. Vopsise și nava în culori deviante și se deghizase într-un mormoloc vorbitor…Deci…ce mai…asta era !

De abia aștepta să o întâlnească. Ea îi servea băutura preferată numită ‘Fecalino’ (o secreție mucilaginoasă albăstrui-translucidă care se obținea din stoarcerea intestinelor unei specii foarte rare de scarabeu de bălegar de trufă, ce se găseau numai pe Yo 47, steaua pitică albă din Oreion).

Dar nu din cauza acestei băuturi faimoase era el nerăbdător să o întâlnească, ci pentru că de câte ori o săruta i se albea smalțul dinților (ea când se emoționa emitea radiații fluorice). Când Androida își dădea jos combinezonul spațial și rămânea în circuitele goale, el se pierdea. Privea hipnotizat la ledurile multicolore care clipeau intermitent și la circuitele integrate din aur platinat, ore în șir…Pe urmă era rândul ei să se joace cu starterul lui. Când îi atingea starterul, lui -Jo, nu! i se aprindea neonul. Efect secundar perfect explicabil din punct de vedere științific, deoarece impulsurile  fotonice de joasă frecvență care creau un câmp de inducție electromagnetică declanșau fisiunea nucleară la cald a gazului erectil, provocandu-i expansiunea în tubul de neon a lui ION aflat în continuă dilatare…

Dar -Jo, nu! era conștient că juca un joc periculos. Dacă Androida ar fi inversat polaritatea, s-ar fi trezit că ar fi rămas însărcinat extrauterin cu niște embrioane analoage (ce creșteau anal dar erau oloage).

Întâlnirea a fost discretă dar încărcată de emoții. S-au retras în cabina ei. De felul ei era mai tăcută, dar și când începea să țipe o făcea pe ultrasunete, de ți se tăia maioneza-n salata de boeuf și-ți crăpa lentila de contact pe pupilă. El o cuprinse de după gât (atent să nu îi atingă butonul de resetare), și o invită romantic să privească prin hublou…(două săptămâni s-a zvârcolit apoi noaptea întrebându-se obsedant și leoarcă de sudoare: ‘Oare DE CE i-am spus să privească prin hublou ?…oare DE CE ?’…)

-Jo,nu ! deschise trusa de scule să caute cheia helicoidală de fishpe, ca să-i mai strângă puțin belingherul (fiindcă i se lărgise de la ultima lui vizită), când, ea îl atinse pe umăr, tandru și senzual cu un picamer din gama ‘Dildo’, arătând cu degețelul ei transparent de siliciu spre compartimentul turbolifturilor…

– Oooo nuuu…Pe miliarde de constelații și tone de civilizații !!!…Nu acum, nu aici…izbucni -Jo, nu!

Lifturile erau înțesate de sablieni, o specie deșertică de luptători cu pielea roșie dar cu simțuri hiperdezvoltate (vedeau din spectrul termic și auzeau până la infrasunete…practic puteau percepe pe o scală de 40 de ori mai largă și sensibilă decât a oricăror altor specii). De aceea erau cei mai bine plătiți mercenari, iar comandourile Gărzii Distopiei Ezoterice (Poliția Militară privată a Ghildei), erau alcătuite aproape în exclusivitate din sablieni.

-Jo, nu ! își trase în grabă izmenele spațiale cauciucate și cu dungi fluorescente, se îmbrăcină cu cordonul ombilical de kevlar (furat de la un Mujahedin Torpilă din adâncimile abisale ale oceanului Zeea, de pe asteroidul Xucku), îi smulse cyborgiței degețelul transparent de siliciu ca suvenir și sări printr-o nișă a unei fose septice. Sablienii deja topeau ușa de metal a cabinei. -Jo, nu! începu să se teleporteze la vale prin alunecare îmbrățișând burlanele de titaniu prin care erau ejectate în spatiu reziduurile menajere dezoxiribonucleice și carboxihemoglobina.

În acea dimineață pământeanul își luase pilula anticoncepțională și poate tocmai de aceea el nu putea concepe că Androida l-a trădat. Sau să nu fi fost ea ? La cât de mulți puseseră un preț pe capul lui informația că se afla ocolo ar fi putut fi oferită de o mie de surse…

Ea scose capul pe nișă și privind în jos îi strigă :

– * # @ & ç ” § % = £ +? € µ …

Când ea vorbea incriptat numai el era capabil să-i decodifice mesajele. Așa că se opri o clipă din alunecare și privind în sus către ea, pentru ultima oară, îi răspunse cu emoție-n glas :

– Ba pe a mă-tii !…

Ajuns pe platforma heliodromului, unde Chiuaua Pechinezu îl aștepta cu propulsoarele pornite și trapa deschisă, avu parte de un alt șoc. Toată platforma era ocupată de gherilele generalului Feroshius care îi pregătise o ambuscadă. Se teleportă rapid în altă dimensiune dar greși vectorul de direcție și se trezi într-o budă de dame unde, pe scoica de veceu, trona o caracatiță extrem de pudică și balonată. I-a tras o tentaculă urzicătoare-ntre picioare de a purtat o lună chiloți de cânepă care să-l scarpine din mers. Lovitura l-a teleportat înapoi pe aceeași frecvență. A ajuns din nou în fața generalului care îl aștepta rânjind. Era clar, nu avea încotro decât să îl înfrunte. Dar privindu-l în ochii reci de macrobian nu putea să nu-și amintească cu groază de ultima înfruntare avută cu reptilianul. Confruntare din care scăpase ca prin minune mai mult mort decât viu. Atunci a încasat un shraibăr peste laibăr de s-a umplut tot de zaibăr. Și se alesese și cu mufeul spart și îndoit spre stânga, de când fugea nu se mai auzea gâfâind, ci vâjâind, ca și când sufla crivățul printr-o sticlă de votcă goală și fără dop…

Feroshius avea tot timpul lângă el pe unul dintre locotenenții săi, un telepat care-ți citea gândurile și-ți percepea emoțiile. Așa că -Jo, nu! nu trebuia să lase să-i transpară frica. Pentru a-l epuiza generalul își împinse în față călăul terminator, un robot hiperkinetic din inox masiv. Dar, din fericire, -Jo, nu! mai luptase cu tipul ăsta de roboți și îi cunoștea punctul slab.

Călăul lovi cu putere cu leizărul dar -Jo, nu! pară cu feizărul și țâșnind surprinzător într-o piruetă îi înfipse în discul hard drive-ului de la tâmpla dreaptă o șurubelniță de electrician. L-a lăsat în pană de curent total. Generalul Feroshius, răcnind demențial și înfiorător, se aruncă asupra terestrului cu uriașa lamă a spintecătorului său făcut din aliaj de mortiriu.

Deși nu s-ar fi zis, -Jo, nu! era expert în artele marțiale ciung fu-labaoniste (o amestecătură galactică de stiluri și tehnici de luptă corp la corp). Fandă pe spate reușind să eschiveze lovitura și din alunecare printre picioarele reptilianului îi înfipse acestuia adânc în tricoizoidal stiletul pe care îl purta tot timpul în mânecă. Din arteră țâșni lichidul galben fluorescent peste solzii de un verde metalizat, brusc și cu presiune . Feroshius nu-și putea crede ochilor. Era pentru prima dată când era rănit și simțea cum începe să i se întunece imaginea și să-l lase genunchii…

O voce pițigăiată și enervantă interveni :

– Bă nesimțitule…Nuș’…ce să mă mai fac cu tinie…Bă…zâși că iești căzut di pă altă planetă mă…Baje dracu-n capu tău de putoare ordinară…Mai bine o dădeam pe fii-mea după un marțuian di ăla verdie bă !…Pă nu ț-am zâs să te scoli la 4 diminiața, că tre să fete scroafa și n-are șine o moși ? Ha?…Dhoaaamne Maica Preșistă…dacă-am mai văst așa șeva !!!…Și ușa se trânti cu putere lăsându-l în beznă…

– Oooo nuuu…nuuu…de o mie de ori NUUU !…Tocmai când îl avusese-n mână pentru prima dată pe general…Pierduse totul din cauza unei scroafe. Scroafa de soacră-sa.

Încercă să se ridice în capul oaselor dar o povară imensă îl apăsa (se trezea cu noaptea-n cap). Zgomote ciudate îi scârțăiau în timpane (se crăpa de ziuă). Orbecăi cu mâna după cizme prin beznă, pe sub pat. Le găsi mai mult după mirosul de balegă. În timp ce se încălța alene se gândi că de ce oare tocmai el, dintr-un univers care tinde spre infinit, a trebuit să se nască într-o mediocră galaxie ca și Calea Lactee, într-un banal sistem solar, pe o infimă și neînsemnată planetă numită Terra (auzi, Terra, ce mai nume), pe un continent bătrân și dezbinat ca Europa, într-o țară de jaf și legendă situată în afara arhipeleagului Schengen numită România (de parcă ar fi locuită de romârlani), într-un județ limitrof, în satul Bobârnac din comuna Bumbăciți…?

– Miliarde de constelații și tone de civilizații…DE CE TOCMAI EU ? țipă cu disperare ION în mintea lui…Aprinse lămpașul și căscând ca un leu din Serengeti își târâi cizmele către coteț, pierzându-se în bezna dimineții…

După ce ION dispăru din câmpul vizual, soacra se transformă înapoi în generalul Feroshius care, bandajat și șchiopătând, se urcă rapid la bordul Pulsarului așezându-se pe scaunul unde aștepta Yushy Oa. Se auzi un trosnit de oase și un schelăit neputincios, iar nava se pierdu instantaneu printr-o gaură de vierme…