PENSIONAR LA BLOC

Ai fi zis că, un om obișnuit să fie activ în câmpul muncii 35-40 de ani, va fi depresiv, blazat și țintuit la pat atunci când va ajunge pensionar.

Nu era cazul lui Ilie PARANGHELIE. La cei 67 de ani ai lui era la fel de activ ca în vremurile bune. Ilie locuia la etajul șapte al unui bloc cu patru etaje. De câte ori rămânea liftul blocat la etajul nouă, se enerva așa de tare încât refuza să mai urce pe scări. Urca din balcon în balcon.

Deși nevasta îl părăsise cu un camionagiu în urmă cu 27 de ani (și nici până acum nu aflase în ce direcție a luat-o), Ilie trăise ca un văduv vesel, prins cu starea civilă într-o formă de agregare nedefinită și împăcat cu ideea. El nu se simțea singur, ci mai degrabă LIBER.

Pentru că lucrase contabil la Fabrica de Păpu și Jucării, oamenii din bloc l-au ales Președintele Asociației de Proprietari. Trai neică ! Dacă îți fugea mintea, puteai face o grămadă de învârteli cu banii asociației. Și lui îi fugea. Așa că toată lumea îl cunoștea pe el și el cunoștea pe toată lumea.

Credeți că viața de zi cu zi a lui Ilie era plictisitoare și axată în jurul telecomenzii ? Nooo…( deși îl prinsese serialul pentru adulți din Ciclul: „Slip Însângerat”, în așa hal că îl vizionase până la episodul paș’opt, intitulat ‘OB-ul de Sticlă’).

Deci…Nooo…Ilie avea propriul univers paralel, cu poteci și trasee ascunse ca șobolanii.

Se trezea dimineața devreme (din reflex) și își bea cafeaua direct sub duș (ca să nu îi rămână zațul între dinți). Apoi se îmbrăcina cu o mâna și se rădea cu cealaltă. Nu folosea ‘bicuri’, ci era de modă veche. Se bărbierea numai cu briciul (pe care îl ascuțea în timp ce se bărbierea). Dădea o dată cu el pe curea, o dată pe față, o dată pe curea, o dată pe față (ca fierarii cu ciocanul, când pe nicovală când pe fier). Pe post de ‘afterdupă’ folosea pudră. Nu de talc. Ci de naftalină. Că îi împrospăta tenul și totodată nu permitea moliilor să își depună ouăle în pori. Se pieptăna cu ulei de in sicativat, ca să îi stea părul lins pe spate ca ‘Latin Lover-ului’ Rudolf Valentino în anii ’20. Pe dinți se spăla cu sare de bucătărie (să dea gust dimineții) și apoi rumega câteva frunze de busuioc pentru o respirație proaspătă cu atât de puține calorii. Își aranja în oglindă gulerul de la cămașa scrobită și ultimele detalii la personalitate. Se șpreia numai cu marca ‘Farmec’ și în buzunarul de la piept purta un petec roșu din slipul cu care fusese nevastă-sa la mare în luna de miere.

De câte ori ieșea din casă și o găsea pe Paloma Blanca (femeia de servici), spălând scările, îi plăcea să se ia de ea (fiindcă era o înfocată susținătoare a lui Vanghelie):

– Și ia zi fă Palomo ! Dacă ar candida Vanghelie la președinție l-ai vota ?

– Chă dha dhi ce nu ? Chă dachă ne chonduce samnă chă nu-i și iel shuflet în chare zace un hom ? Phă ce ? Iel nu știe shă fură ca rumânii voști ? Ha ? No dic mo…Chă ham de măturat…

Când ieșea din bloc, rupea din grădina din față un trandafir (atent să nu îl zărească careva) și se ducea cu el direct la alimentară. Îl înmâna galant vânzătoarei, care din motive de nostalgie își scrisese pe ecusonul din piept ‘GESTIONARA-Lăcrămioara’. Lăcri se fâstâcea ca o fată mare (uneori chiar prea mare) și apoi, uitându-se în stânga și dreapta ca să nu o vadă nimeni (chiar dacă erau numai ei doi în magazin), se apleca și scotea de sub tejghea un borcan de ciuperci sau castraveți murați. Întotdeauna borcanele pe care i le dădea lui Ilie erau fără etichetă (ca să nu vadă ăsta că erau expirate).

El lua borcanul și se ducea ață la Țuța ‘Oșanca’, de la etajul doi. Țuța trăia dintr-o pensie alimentară de bătrânețe (avea pensia atât de mică că putea ajunge cu ea doar pană la alimentară). Dar era înnebunită după castraveți. Ea îi dădea în schimb altceva (pentru că Ilie era înnebunit după clisă și jumară de ‘Maramu’)…

Și uite așa, făr’ să se știe, se preocupa Ilie de circuitul castravetelui și a ciupercilor în natură…Ce lua de la una dădea la cealaltă…Și tot așa…

– Mei Ilie mei…io crede che tu trebe se schimbat praștiu la tine mei…Che de praștiu asta me doare nasu mei…

– Păi de ce nu zici așa Tibike dragă ? Mă dau un pas înapoi și atunci nu te mai plesnește guma de la praștie peste nănău.

Ajunsese Tibike să se întrebe dacă nasul i se desfunda de la picătură sau de la plesnitură. Dar ca să nu fie singurul de față cu nasul roșu, începea să îi toarne în pahar lui Ilie polinko de pere cu aromă de piersici.

Gavrilă:…și eu am vrut să mă înscriu pe listă…dar nu mai aveau locuri…

I:…pe alocuri?…da…da’ nu peste tot…

G:…cum adică nu mai pot?…să fi fost pe vremea mea…

I:…încă mai bea?…păi…parcă avea ciroză…

G:…nu el, cumnatu-so și-a luat batoză…

După vreo două ore plecau fiecare în treaba lor, mulțumiți că nu fuseseră contraziși.

Lui Alexia de la opt îi fusese ca un tată mai mare. Își amintea cum cobora seara la el, încălțată cu cizmele lui maică-sa, și se smiorcăia să-i citească o poveste. Se cuibărea în fotoliul lui și adormea, în timp ce el îi citea ‘Fata Tatei și Fata Moșului’. Ce a zburat timpul dom’le…Acum e femeie în toată regula. A terminat o facultate de transport terestru și lucrează în schimburi pe post de stewardesă la o firmă de taxiuri. De abia dacă îl mai salută când îl vede pe scări.

Pe Factorița Poștală, cunoscută sub numele de cod ‘Poștășița’ nu o suporta deloc :

– Ilie, ăștia ca tine se înmulțesc într-una ! (îi aruncase ea odată cu răutate). PARANGHELIE tresări ca ars crezând că intrase în gura lumii cu vreo…ceva…

– Pardon ?! întrebă el cu o surprindere reținută (în timp ce își imagina ce bine s-ar simți dacă i-ar maltrata vreo două palme).

– Pensionarii !…de ei vorbesc. A ajuns țara asta să aibă mai mulți din cei care iau bani de la stat decât din cei care dau.

Dar nu pentru faza asta o ura. Ci pentru că de fiecare dată când îi arăta unde trebuie să semneze de primirea banilor, nu folosea degetul arătător, ci pe cel mijlociu. De aceea nu îi dădea niciodată rest.

– Nae ! Nu împinge altruismul peste limitele admise. Pentru că…Mă…dacă îți improvizez una, or să cheme arheologii să îți dezgroape fosila…Ca să completeze procesu verbal de constatare a decesului…Mă, ai înțeles ?

De atunci Nae se mulțumește doar să îl amenințe din priviri. Din spatele ușii. Prin vizor.

Pentru Amandina de la demisol avea o slăbiciune aparte. Amandina era o sfioasă fată bătrână, care nu fusese măritată niciodată și avea copiii plecați în America. Vocea ei subțire și plângăreață, de soacră manipulatoare, îl transpira pe Ilie. Pentru că Amandina umbla cu figuri de stil și ori de câte ori i se tânguia mieros, rugându-l să o ajute cu câte ceva, lui Ilie începea să-i alunece imaginația pe bile de rulment. Și cum să refuze o biată fată bătrână inofensivă și răpusă de singurătate ?

– Amandino, ființă ce ești. Tu mă bagi în spasme coronariene de o să ajung cu radiografii la inimă de tânăr !…

Când noaptea cobora tot mai jos, la fel făcea și Ilie. Pân’ la demisol. Când cobora pe scări parcă călca în strachini (pentru ca să nu îl audă ceilalți vecini cu liftul). Alea erau nopți grele. Cu tensiunea mică prea mare și cu tensiunea mare prea mică. Pe ea nu o deranja faptul că el sforăia după, pe patru voci. Îl primea de fiecare dată cu venele deschise și nu îl lăsa să plece până nu-i făcea nodurile la loc. Cu fundiță. Odată, când el stătea pe veceu cu izmenele în vine, Amandina a intrat peste el, și-a ridicat cămașa de noapte până la brâu și i s-a așezat în poală. Întorcând suav capul peste umărul stâng i-a șoptit un suspin. Ilie a mai apucat să-i dactilografieze scrâșnind telegrafic printre dinți:

– Să nu tragi apa, că ne nenorocești pe amândoi !…

La cinci ședea dușmanul de clasă. Își aplicase pompos pe ușa de la apartament o plăcuță comemorativă furată de pe o cruce de lemn exotic din cimitir, pe care scria : ‘Aici odihnește Medicul Doctorand Veterinar – Fudulie BOUREANU’. Se ținea prea ‘telectual pentru gustul lui Ilie. Era mic de statură, măsliniu la ten, cu o burtă țuguiată ca o minge de rugby și cu două grisine păroase, de ziceai că e o măslină cu două scobitori înfipte în ea. Ajuns la pensie, mai făcea și el 1 leu din 3, executând malpraxisuri sau malformații la domiciliul clientului. După caz. Dar asta nu-i dădea dreptul să umble cu nasul pe sus. La urma urmei (raționă Ilie), să fii veterinar nu înseamnă că l-ai studiat pe Șecspir, ci că faci clismă la iepe cu mâna goală.

– Băi Ilie ! (l-a inoportunat într-o zi Fudulie pe Ilie). De ce freci tu de pomană mozaicul de pe scările blocului ăsta?. Când în sus, când în jos…toată ziulica de lungă…De aș avea eu pământul tău de la țară, nu aș mai sta aici, între patru etaje.

– Băi Fudulie !…ia mai du-te tu către…p…arcela mea mă…Păi eu de aia mi-am tocit coatele învățând pe spate ? Ca să scap de sapă și de viața grea de la țară și să sortez menta la oraș măă ! Și acu, la bătrânețe, să mă întorc ca negrii pe plantațiile de bumbac ? Pentru că a ajuns bătrâna Europă la menopauză și vrea să-i cultivăm noi morcovul bio, că de la ăla de seră s-a trezit cu mâncărimi ? Păi tu nu înțelegi mă că în perspectivă, toată păpică BIO din Românica va fi scoasă din țară, la export, pentru ăia cu bani ? Iar nouă o să ne aducă în schimb ‘E’urile lor modificate genetic și injectate cu hormoni de creștere și conservanți, de nu o să ne mai putrezească morții în cimitire de atâta chimicală conservantă. Deci pentru cine să mă strofoc io măă ? Să văd cum bunătățile trec prin mâna mea și iau calea pribegiei…ca la boul care treieră cu sacul pus peste bot ? Nu mai bine o frec balcanic, câte zile oi mai avea ? Pe aici…printre etaje ?

După discuția avută cu Fudulie, lui Ilie i-a sfârâit un neuron. Ce ar fi să-și tragă un partid politic al pensionarilor ? Și să lupte pentru drepturile pensionarilor de a rămâne la oraș ?

Poate ar reuși să aducă în existență o nouă clasă socială : „Pensionarii de la Bloc”. Care ar trebui considerați dezavantajați față de cei de la țară, fiindcă nu au pământ. Și din acest motiv ar trebui să li se acorde drepturi suplimentare…