Prin praful stelar stârnit de hoarda demonică Apăru o siluetă-n armură sclipind, ca din neant, Ce purta în mâna dreaptă un paloș de gheață; Era Druidul, Justițiarul Galactic din Quantică, Și avea pe lamă pecetea cu cap de mort de diamant, Care îi dădea puterea să curme orice formă de viață.    

Era fiu de Anak’chy, Zeu de pe planeta Nubiru, Născut dintr-o harpie bătrână ce nu a fost iubită, Și călărea Leviatanul ce sorbea numai smoală; Avea șaua din cranii și doar în sânge-și lua biru, In loc de inimă avea o gaură ce șuiera știrbită, Iar în urma lui rămânea pământul ars de boală.

Din aburii-n clocot ai sordidei Krematoria Năvălii în galop cu turbare și-n spume de foc, Knoo’ngak Mogulul Negru, teroarea-n mișcare; Să vâneze cu sete și patimă sufletele paria, Să-i adune pe toți copiii Terrei Nova la un loc, Ca să-i scufunde de vii în Ug’Ra,Veșnica Uitare.    

    Păcatul lor e mare! Sufletele lor sunt ale mele! lătră Mogulul, -Sunt ființe slabe, biruite de păcat, ce abia stau pe picioare! Eu nu sunt îndurare, nici dragoste, doar justiție de barbar!; -Iar eu voi fi tocmai îndurarea ce ție îți va tempera zelul, Eu sunt a umanoizilor captivi singura speranță de salvare, Deci, vei pieri în flăcările de gheață ale Abisului din Tartar...   Damblarin    

  -Mogulule, eliberează-i pe sărmani! tună Druidul, Nu mi-e frică de tine, de Demiurg, de nimeni și de tot, Strigă Knoo’ngak cu foc, cuprins de grea turbare; -De nu, te vei prăbuși-n mii de bucăți de lut, ca zidul! Fac ce fac că-mi place, că vreau și fiindcă pot, Și nu e chip să mi te împotrivești pe a mea cărare.