ÎMPREUNĂ FĂRĂ URĂ

Digi24 a început o campanie de sensibilizare a opiniei publice, o campanie lacrimogenă, de zici că-i botez cu ceapă crudă – care l-a făcut și pe Putin să lăcrimeze – sugestiv intitulată: ÎMPREUNĂ FĂRĂ URĂ.

Titlu tandru, de brodat pe ștergare sau tatuat pe glezna unei asistente medicale din Bistrița, în timp ce îți spune că tensiunea „cam bubuie puțintel”.

De unde vine ura? Cine-o face? Cine-o coace? E simplu, națiune cu nervii în pioneze. Ura vine de la gară. „Ura și la gară!” – expresia aia răsuflată pe care o zicea bunicu’ când voia să-ți transmită afecțiunea fără s-o confunde cu slăbiciunea și te zorea subtil, ca să nu-ți vină idei sedentare.

„Ura și la gară!” e un alt fel de „Ciao (tă)ticu!” sau „Cale bătută”, „Gata cu pupăturile, cară-te!”, „Călătorie sprâncenată”, „Bai, bai – ba nu-i nici un bai!”…

Toate aceste expresii familiare, familiale și colocviale, descriu același moment: cel în care rudele din diaspora venite în țară în concediu, se pregătesc să o tulească înapoi, din estul sălbatic spre vestul tematic.

Iar rudele rămase sunt gelose pe succesul ălora de s-au integrat în Occident. Pleacă ăia cu acte în regulă, cu engleză „fluientă”, cu iubit italian și boț de om născut în Birmingham și botezat Benson-Maddox-Gheorge. Și rămân acasă ceilalți, cu porcu’ viu, dar netăiat, cu pu(l)sul murăturilor pe iarnă și cu brânza burduf în bute de brad… Ăștia le transmit ălora de dulce: „Să mai vii când te-oi aduce”.

Dar oare ce e (auto)gara? Un altar post-industrial al trădării. E locul unde rudele pleacă spre civilizație, iar cei rămași le aruncă în urma microbuzului blesteme în dialect:
— „Să-ți rămână salariu-n valută și să nu-l poți scoate-n lei!”
— „Să-ți plesnească pe la cusătură cardu bancar, ăla burdușit, și să-ți cadă monezile pe jos, mă!”

No, da de când cu ura asta s-o împărțit lumea ca-n satul în care s-o tras curentul, da’ numai până la casa primarului. În două categorisiri:

1. Cei care jonglează cu ura – nativii de veacuri, bolovanii care au rămas suverani după ce apele progresului s-au retras dezamăgite.
2. Urâții care beneficiază de ura primei categorii – ăia care nu știu că-i urăști, da’ simt ceva… o înțepătură, un oftat… ca atunci când spui „No, fain…” și în gând adaugi „…dar tot proastă ai rămas”.

Să fim sinceri: românul nu urăște din instinct, ci din pasiune, ca o relație toxică de care nu se poate lăsa. Ura la român e ca zarzavatul în zamă: dacă lipsește, pare totul trist și fără gust. Dacă-i prea mult, scandal de zici că ai mutat gardul vecinului.

Dar campania „Împreună fără ură” vine și ne propune să fim Zen. Să nu mai facem caterincă pe net, să nu ne mai trimitem unii pe alții înapoi la origini, în Teleorman, Caracal sau în anii ’90…

Ura, e ca un ceai de tei făcut din frunze de urzică cu aromă de mușețel. Te ustură, dar cică-i bun. Și „Împreună fără ură” e o idee frumoasă, ca toate ideile pe care le au oamenii care n-au mâncat niciodată salam cu soia și nu s-au opărit cu iaurt.

Așa că până una-alta, hai să ne iubim ca românii adevărați:
Cu o mică doză de dispreț, o jignire afectuoasă și o urare de despărțire gen:
— „Să mai vii când n-oi fi acasă, dar sună totuși!”

Concluzie:

Fără ură, dar cu râcă. Ca să fie bine și pentru noi și pentru ei și să ne țină totuși ceva uniți!