Luna s-a prăbușit

Aseară luna s-a coborât spre pământul plat, atât de jos,
Apele oceanului s-au țuguiat spre ea ca un val de oțet;
Pe fundul oceanului dezgolit, eu și Bacovia, piele și os,
Ascultam materia plângând și așteptam potopul violet.

Împărțeam o criză de epilepsie și o coajă de cartof necrescut,
Beam dintr-o ploscă turtită, apă grea și ne tatuam cu versuri;
L-am întrebat tulburat: ‘Maestre, tu ai habar de ce te-ai născut ?’
A răspuns: „Pentru ca Simbolismul să nu se nască doar din visuri”.

„Ca după ce mă voi fi stins eu, lumea să înțeleagă, să fi recunoscut,
Că fericirea-i efemeră, râsul este trecător, doar depresia vibrează;
Fiindcă te apropie de moarte și îți risipește teama de necunoscut
Și te predispune la meditare asupra lucrurilor care chiar contează”.

Luna aceea uriașă, rotundă și palidă, ajunsese atât de aprope de noi,
Încât am început ca să ne scuipăm plămânii, de la tusea convulsivă;
Bacovia s-a stins înecat în propria tuse, decepție, hemoragie și puroi,
Eu mi-am scos inima bolnavă și am îngropat-o undeva, într-o colivă.