Marea Rozelor

Fulgerul s-a născut din bătălia norilor negrii, încărcați cu furie,
Într-una din nopțile bântuite de urgiile descătușate ale naturii;
Furtuna, născută din explozia apei plesnită de vânt, plumburie,
Izbită cu putere între amurg și zenit, istovită de tirania picăturii.

În acea noapte blestemată, Furtuna s-a urcat în vârf de stâncă,
Ca să se prăbușească uitată de suferință, sub povara valurilor;
Scrutând cu cearcănele înlăcrimate cât este marea de adâncă,
S-a aruncat în ultimul ei zbor maiestuos de pe faleza vânturilor.

Stânca, la baza ei, i-a adus un ultim omagiu tăcut, înroșindu-se,
Fulgerul, de durere, s-a aruncat din înalt în inima ei, încă caldă,
Iar stropii sângelui au umplut marea cea adâncă, devenind roze;
Spuma dantelată le-a devenit giulgiu, hăul îi leagănă și îi scaldă.

Sub apele care clipocesc mistic și mirific în nopțile cu lună plină,
Timpul țesător i-a învăluit în plancton, două schelete de smarald,
Fulgerul alături de Furtună tace în pace, zac ținându-se de mână;
Au denumit-o ‘Marea Rozelor’, ca zilele care trec, să le țină de cald.