O, ce mai spectacol ni se oferă iarăși! Culmea ironiei: băiatul ăsta de 27 de ani a reușit să facă ceea ce mulți diplomați români nu reușesc în zece ani – să exporte o imagine a României. Numai că nu e imaginea cu brașovenii harnici sau cu transilvănenii serioși.
Un „mujahedin”, născut probabil într-un bloc cu igrasie din București sau din vreun cătun uitat de lume, a decis că destinul lui nu e să pună mâna pe o carte și să facă cornete ca să vândă semințe prăjite la colț de stradă. Nu, mamaie. De data asta nu mai e un simplu hoț de buzunare din Gara de Nord. Avem un specimen superior, un geniu al iluziei, care a decis că nu-i mai ajunge să fie băiat de cartier în România.
A decis că România e prea mică pentru ambițiile lui imperiale. Astfel, el a devenit „PRINȚUL DE DUBAI” – cu majuscule, cu accent fals de șeic (accent arăbesc de Ocna Șugatag) și cu o poveste cusută cu ață albă mai groasă decât lanțul de „aur” din alamă chinezească pe care-l vindea. A fost înhățat în Varșovia, pe marginea drumului, exact în timp ce-și exercita nobila meserie de rege al aurului proștilor. „Aurul proștilor” – denumire tehnică pentru bijuteriile false. Adică niște bijuterii din tombac lustruit, ambalate într-o minciună exotică de doi bani.
Nu se mulțumea cu furtișaguri mărunte. Nu. El vindea iluzie la preț de lingou elvețian. Se apropia de șoferi cu zâmbetul ăla de „crocodil latino”, cu freza unsă pe spate, scotea o bijuterie lustruită de la second-hand și începea recitalul: „Frate, sunt prinț, dar am nevoie urgent de cash lichid. Că nu mai am combustibil și am fondurile blocate, ești nebun? M-au lăsat sportiv de portofel și acte și nu am cum să mă întorc în Dubai… Că călătoresc frecvent pe ruta Dubai – Emirate – Londra… Îți dau inele cu sigiliu din aur și lanțuri – ca garanție pentru împrumutul de 5000 de euro… Îți dau și lanțul ăsta de aur masiv la jumătate de preț, că ești om cu ochiul format!… Îți dau lanțul ăsta de 24 de carate, la preț de chilipir… Doar pari om serios!”
Și proștii opreau. Bineînțeles că opreau. Și minciuna curgea ca mierea amestecată cu sirop de porumb și zahăr invertit. Un escroc de rasă pură, un artist al prefăcătoriei, un parvenit care își schimbă identitatea mai des decât își schimbă chiloții. Nu e un hoț oarecare. E un poet al înșelăciunii, un mic baron pesedist al tombacului, care disprețuiește munca cinstită cu o aroganță demnă de un adevărat prinț de carton.
Ce frumusețe de afacere postmodernă! Nu investești în fabrici, nu plătești salarii, nu te chinui cu taxe. Nici investiție, nici producție, nici risc real. Doar o gură aurită, un costum lucios luat de la second-hand și o cantitate inepuizabilă de tupeu. Tânărul „prinț” nu exporta drob de miel, nu exporta brânză „oaierless”, nu exporta puf de gâscă… ceva acolo care să aducă țării un dram de respect. El exporta imaginea clasică a românului, exact ce știe lumea despre noi: escrocul stilat, parvenitul cu pretenții, hoțul cu cravată, care te privește în ochi și-ți zâmbește larg în timp ce-ți bagă mâna în buzunar, la înghesuială. Sau din Parlament.
De ce să muncești când poți vinde vise false la preț de realitate? De ce să produci ceva când poți produce iluzii și să le vinzi la kilogram? Ce frumusețe de carieră! Astăzi prinț din Dubai, mâine, probabil, bulibașa ursarilor din Căcata de Dolj sau nepotul lui Bilă Guiț… Un erou al timpurilor noastre.
Când l-au prins polonezii rapid (căci, la ei, legea încă nu e glumă – 8 ani frauda, 5 ani furtul), probabil a făcut ochii mari de uimire aristocratică: „Cum adică m-ați arestat? Eu sunt prinț din Dubai, am imunitate diplomatică de la unchiul șeic!” (cu accentul ăla arăbesc de ocazie, furat probabil de la un vânzător de covoare persane, turc, din Obor).
Victimele? Cine oprește mașina pe marginea autostrăzii ca să cumpere aur de la un necunoscut, care vorbește ca un personaj de telenovelă turcească, merită din plin să rămână cu o bucată de alamă și cu o lecție de dicție. Prostia nu e o fatalitate. E o alegere conștientă, cultivată cu sârg într-un mediu unde minciuna e un galben de alamă, iar naivitatea – o virtute vocațională.
Prințe, pupaț-aș talentu’ lu’ matale, ești prototipul perfect al escrocului român modern: fără clipit, fără puls în jugulară, fără scrupule, fără limită, da’ cu levănțică la rever. Un parvenit cu pateu, care crede că lumea e plină de albinuțe născute special ca să-i finanțeze lui stilul de viață de prinț falimentar.
Felicitări, măi „înălțimea ta”! Ai reușit să transformi un bloc cu igrasie într-un palat imaginar și o bucată de metal ieftin într-un lingou de vis. Ești mândria națională a mânăriei balcanice. România produce încă astfel de genii. Și afacerea cu prinți falși merge strună, câtă vreme există destui proști dornici să creadă în basme aurite, spuse cu accent de mahala.
Avem petrol? Nu prea. Avem gaze? Olecuțâcă (de la fasole). Dar avem o rezervă inepuizabilă de ciucalăi, care cred că un român cu lanț gros la gât și vorbe meșteșugite e neapărat prinț arab.
Poate, data viitoare, încerci în Germania sau în Suedia. Sau, și mai bine, rămâi acasă și înveți o meserie. Deși… de ce să muncești când prostia publicului e o resursă regenerabilă, inepuizabilă și veșnic dornică să fie exploatată? România, țară de prinți falși și de proști adevărați! Afacerea prosperă…
Noroc cu polonezii, că, la noi, probabil ar fi candidat la Primărie sau ar fi primit o emisiune la vreo televiziune de scandal. Pentru că, la români, escrocul nu e privit cu dezgust – e privit cu admirație ascunsă. De parcă ar fi un model de succes în economia de piață românească. „Uite, mă, băiatul ăsta se descurcă. Știe cum merge treaba!” Da, știe. Pe spinarea proștilor.
Sau se putea și mai rău: la noi, putea să își trăgă partid. Tot de AUR, de „24 de carate”…
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 