Urme de roți de mașină pe un drum pietruit

Oare ce te-a lovit din senin, ca un fulger în plină zi de vară?
De ce te-ai prăbușit așa, în adâncurile abisului tău sufletesc?
De ce ți s-a întunecat zâmbetul de pe fața ta de odinioară?
Dacă eu oi fi fost de vină, cred că a fost omenește să greșesc.

Cum de te-ai putut transforma dintr-o căprioară într-o felină?
Din sufletul meu pereche-n cupa mea amară de mătrăgună?
Dintr-un lucru gingaș, frumos și sensibil, într-unul de duzină?
Nu cred că voi putea vreodată să înțeleg soarta asta nebună.

Ca urmele unor roți de mașină pe un drum pierdut, pietruit,
Mi-ai săpat în inimă dâre adânci, ce-au ros puternic din țesut;
M-ai tratat cu asperități până când am ajuns cu osul lustruit,
Atunci când te-ai rupt de toți și de toate, și nici nu te-a durut.

Ne-am potrivit surprinzător de mult, ca două picături de rouă,
Ne-a fost atât de bine împreună, încât nu cred c-o să putem uita;
Încă tânjesc după săruturile care îmi făceau ziua să fie ca nouă,
Ajunsesem atât de departe, încât nu credeam că vom mai eșua.