Părinții nu îi lăsaseră moștenire nicio proprietate. Doar câteva boli incurabile și degenerative. Plus un caracter sărac cu duhul, dar bogat în colesterol.
Cel puțin așa știa…
O scoteau din bigudiuri toate prietenele de pe rețelele de socializare, care se lăudau cu moștenirile.
Începea să i se zbată pleoapa ca după lămâie ori de câte ori auzea de acte notariale, procuri, procese, tribunale și avocați.
– Cui îi trebuie avere să facă clăbuci cu ea! (se referea la chestiile enumerate mai sus).
Era o activistă incurabilă. Gata să sară și în apărarea zebrei, dacă ar fi trecut calul peste ea.
Cocheta vocal cu muzica la claviaturi și chiar ajunsese să cânte în deschiderea unor concerte.
Cu ocazia unei astfel de manifestări artistice a dat peste Jack, zis „Mufă”.
El era tehnician de scenă, fiindcă îi băga microfonul în priză la pauză.
Mufă era o figură de stil prin definiție.
– Ai auzit de melodia „It’s a Wonderful Life”? (E o viață minunată), a întrebat-o el într-o zi pe Viduța.
– Nu, nu e despre români… N-are cum. Refrenul nu corespunde cu realitatea… (a ținut el să clarifice).
Dar Viduța stătea atât de puțin cu fiecare bărbat, încât nu reușea să promoveze de la statutul de damă de companie la cel de amantă.
– Te iubesc, dar nu mă atinge!
Asta era reacția ei spontană și vehementă de câte ori simțea nevoia să sară în alt pistil. Sau tubercul. Depinde de plantă…
Într-o bună zi, Viduța primi o scrisoare recomandată care o invita la un proces în calitate de moștenitoare menționată în testamentul lui…?!?
Lui Viduța nu-i venea să-și creadă textului. Decedatul cu testamentul era vecinul de peste gardul casei părintești!
– Nooo… Că vreau să citesc cu ochii mei! (izbucni Viduța).
La proces a aflat că era fiica decedatului, făcută peste gard cu vecina lui. Adică, cu mama ei.
Casa și vatra casei trebuiau împărțite între copiii legitimi. Dar o parcelă plasată dincolo de orice bănuială, în extravilanul unui sat pierdut în veșnicie, trebuia împărțită și cu ea.
Frații și surorile ei vitrege s-au oferit destul de brusc să-i doneze ei partea lor din parcela respectivă.
– Poftim! După ce mi-am judecat toate rudele că sunt rapace și își scot ochii pentru orice bulgăr de pământ, ca în blestemul romanului Ion, al lui Liviu Rebreanu, acum mă copleșesc cu generozitatea? (se întrebă Viduța în sinea ei artistică).
După ce ea a devenit unica proprietară a enigmaticei parcele de teren, Viduța a aflat pentru prima dată în viața ei ce înseamnă termenul „expropriere”.
Parcela fusese dată strămoșilor ei de către Ștefan cel Mare, care îi răsplătea pe răzeșii viteji în războaie cu pământ. Fără acte. Iar generații după generații îl moșteneau pe cale orală, că în scris nu aveau cum. Erau analfabeți.
Iar acum, după ce avea să plătească măsurătorile topografice și toate demersurile la Cartea Funciară și restul instituțiilor (nu-mi permite spațiul de emisie să le includ pe toate), trebuia să plătească succesiunea din generație în generație. De la Ștefan încoace. Împreună cu impozitele aferente. Tot de la Ștefan încoace…
Când costurile cu legalizarea unei moșteniri depășesc valoarea comercială totală a proprietății, fenomenul se poate numi și „expropriere”. Dar o „expropriere” fără despăgubiri sau plăți compensatorii.
Într-un final… a înțeles și Viduța.
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 