FEMEIA sau CĂMILA?

Talibanii sunt un fel de ‘mineri de Valea Jiului’, din Afganistan și din zonele tribale înconjurătoare.

Se aseamănă prin același nivel de analfabetizare, prin ascunsul în subterane și, în mod special, prin maltratarea femeii.

Sigur, spre deosebire de talibani, minerii beau de usucă și bat de sting, fiindcă ei nu au opiu de calitate afgană. Că, dacă ar fi crescut macii pe meleagurile noastre ca la ei, am fi ajuns înaintea lor talibani.

În cultura talibaneză, femeile sunt ființe demonice atât de înșelătoare, încât până și profetul și-a încâlcit barba-n ele, în tinerețile sale juvenile.

De aici tradiția: dacă nu o aduci pe femeie la cota de avarie, nu o poți domestici.

Statutul femeii în Afganistan nu este de accesoriu sau de mobilier. Pe mobilă o dai o dată cu baiț și a scăpat. Pe femeie, talibanul o ia la pilă în fiecare zi…

Recent, talibanii au intrat din nou în atenția comunității internaționale cu un nou cod penal de-a dreptu penal. Conform acestui nou cod penal, dacă un talibănel cu turbanul mare dă-n turbare și își bate consoarta de îi rupe mâna, va sta la răcoare doar 15 zile (ceea ce nu e așa de rău pe căldurile alea).

Dar dacă îl pune ispita să maltrateze o cămilă, s-a ales cu abonament la „celulica” pentru 5 luni.

Se pare că o cămilă îi aduce talibanului mai multă satisfacție decât o femeie, de aceea este mai protejată prin lege.

Conform presei: „Aceasta este legea pe care judecătorii din Afganistan sunt obligați să o aplice de la începutul anului, în baza unui nou cod penal aprobat discret, fără dezbateri politice sau anunțuri publice și care a generat puține reacții internaționale. În 119 articole, violența împotriva femeilor este legalizată și considerată un instrument de disciplină socială și de prevenire a păcatului sau a „viciului”. Mamele, fiicele și soțiile devin practic obiecte deținute de un soț sau de un „stăpân” , un cuvânt folosit literal în text, la fel ca „sclave”, termeni care dau fiori pe șira spinării organizațiilor pentru drepturile omului, care solicită abrogarea acestui cadru legal„.

Talibanii au o relație complicată cu modernitatea. O detestă profund, dar nu chiar atât de profund încât să renunțe la SUV-urile japoneze, la telefoanele mobile sau la comunicatele pe Twitter. Civilizația e decadentă, dar bateria ține mult și semnalul prinde bine în munți.

În viziunea lor, lumea ideală este una în care timpul s-a oprit undeva între Evul Mediu și o predică prost înțeleasă, ținută de un imam analfabet. Ce nu înțeleg se interzice. Ce nu pot controla se arde. Ce nu pot arde se pedepsește. Ordinea se face simplu: cu biciul, cu frica și cu un manual de morală scris probabil la lumina unui opaiț cu său de oaie (că untura de porc era într-un hal fără de ‘halal’).

Educația femeilor e periculoasă. O femeie care citește e deja suspectă (fiindcă multe dintre ele sunt deja, de la naștere, mai inteligente decât bărbații – ceea ce este o blasfemie.). O femeie care gândește e o amenințare națională. O femeie care vorbește în public e aproape o calamitate naturală. În schimb, o femeie care tace, ascultă și dispare în decor este considerată o realizare administrativă.

Talibanul mediu nu are nevoie de argumente. Are certitudini. Ele vin la pachet, prefabricate, fără drept de apel. Logica este un moft occidental, la fel ca drepturile omului sau ideea că femeia nu e bun de inventar. În universul lor, dezbaterea e scurtă: cine întreabă prea mult primește răspunsul cu partea groasă a tradiției.

Justiția talibană e eficientă. Simplificată. Rapidă. Aproape minimalistă. Codul penal pare scris pe spatele unei cutii de chibrituri: puține rânduri, multe pedepse. Proporționalitatea e când șa – când șea. Sensibilitatea juridică se activează când vrea mușchiulețul bărbosului. Iar empatia e un lux inutil, probabil catalogat drept influență străină.

Cât despre comunitatea internațională, talibanii o privesc ca pe un zgomot de fond. Comunicate, rezoluții, condamnări – toate se lovesc de un zid gros de ‘lasă-ne nene că știm și noi’… Pentru că în logica lor, dacă deții arma și microfonul, deții și adevărul. Restul sunt detalii procedurale.

Suveranitatea, în acest primitivism autarhic, nu e doar un principiu politic, ci un scut. Orice critică devine amestec în treburile interne. Orice apel la drepturi devine conspirație. Orice încercare de dialog e tradusă prin slăbiciune. Lumea poate protesta, dar munții sunt înalți, iar ecoul ține cu cel care strigă mai tare.

Și astfel, într-un decor în care se confundă tradiția cu încăpățânarea și credința cu frica, talibanul continuă să conducă după o busolă care indică mereu spre trecut. Iar viitorul, dacă îndrăznește să apară, e trimis rapid la reeducare.

Degeaba se agită ONU sau organizațiile internaționale care luptă pentru apărarea drepturilor femeilor, arătând că efectele noului cod penal pot fi comparate cu infracțiunea de crime împotriva umanității.

Talibanii nu ascultă de nimeni din afară.

Pentru că sunt Suveraniști.