Am o minte murdară

Am să șterg cu tine pe jos precum cu o cârpă,
Apoi am să te atârn cu eleganță la butonieră;
Căci am o minte murdară, dar nu cea de târfă,
Ci una pamfletară, de o cu totul altă manieră.

Brusc, ca de nicăieri, mi se năzare câte o trăire,
O realitate sau ficțiune, la mine „n-are contează”;
Scriu din orice poziție, trag de la șold în neștire,
În vremuri grele, noaptea, în zori sau la amiază.

Nu mă călca pe coadă, căci, spre deosebire de alții,
Se-ntâmplă, ca-n paradoxul lui Fermi: eu chiar o am!
Oricât încerci, nu o să mă poți cunoaște prin ecuații,
Ci doar prin critica rațiunii pure sau votul de blam.

De mă perii de scame imaginare, aș putea să te plac,
Laudele îmi dau aripi, elogierile mă scapă de coșuri,
Sunt un demon care nu suportă critica poleită cu lac,
Îmi place să domin eu totul, toate acele mărunțișuri.

Mintea murdară e oricând plină de of și de substanță,
Nu are limite-n a frânge atât inimi, cât mai ales destine,
Cel mai sigur este să stai și să mă admiri de la distanță;
Și niciodată, în visele tale, nu îndrăzni să te pui cu mine!