ORA DE VARĂ, ORA DE IARNĂ ȘI ORA DE VOIE

Cele trei ursitoare se strânseseră în jurul focului primordial, ca cele trei ceasuri rele să depene fuiorul timpului pe fusul orar. Era un foc care ardea într-o limbă necunoscută, probabil limba în care visează găurile negre. Lemnele nu trosneau, ci șopteau blasfemii despre fusurile orare, iar jarul scuipa mici comete care miroseau a timp stricat.

Una dintre ursitoare, mai conservatoare, torcea ora de iarnă. Alta, mai progresistă, torcea ora de vară. Iar cea de-a treia ursitoare, centristă (Ora Variabilă), torcea două fire pe care le împletea: ora de vară și ora de iarnă.

— Timpul nu așteaptă pe nimeni, suratelor (grăi Ora de Iarnă). Pentru ce ne-a trebuit ora de vară? (zise strănutând omăt fosforescent). Pentru ca să dilim omul, care a fost creat să existe în armonie cu natura și timpul ei? Să-l zăpăcim în fiecare an cu schimbarea orei, când înainte, când înapoi? Ca să creăm astfel o oră artificială ce dă peste cap ciclul circadian al omului?

Conservatoarea torcea ora de iarnă dintr-un nor solidificat și trei picături de întuneric de esență tare. Firul ei era rece, umed și deprimat ca un pinguin la liturghie.

— Timpul nu a mai avut răbdare, soro! (grăi Ora de Vară). Omul a ajuns o ființă tehnologică, care modifică natura în folosul lui. Face economie la energie, dar consumă baterie la nervi. Strunește până și timpul, după cum i-o cer noile nevoi tehnologice. Se cerea economie de energie. Ora de vară utilizează mai eficient lumina solară și reduce consumul energetic.

Progresista torcea ora de vară dintr-o rază solară smulsă direct din aurora boreală. Firul vibra convulsiv, de parcă înghițise toate drogurile de la festivalele estivale românești.

Centrista (Ora Variabilă) torcea două fire simultan. Dar firele nu se împleteau, ci se mușcau între ele, transformându-se într-un soi de șnur bipolar, care scuipa din când în când sloganuri contradictorii.

Din depărtare se auzi un zgomot: era un panou fotovoltaic care se certase cu un nor. Norul îl amenința că plouă, panoul replica faptul că are avocați.

Ora Variabilă își drese glasul ca o trompetă ruginită:

— Fetelor, fetelor, liniște! E nevoie de echilibru! Fetelor, nu e mai bine să ciupim noi un pic și de colo, și de colo, ca să fie toată lumea mulțumită și să fie bine, să nu fie rău? Zic și eu, nu dau cu paru’. Că parcă mai bine te scoți când o lași în coadă de pește și la urmă te dai cu câștigătoru’ (se băgă și Ora Variabilă-n vorbă, mai tradiționalistă de felul ei). Juma de an ca ei, juma de an ca noi. Restul anului îl declarăm festivitate națională a confuziei! Și uite-așa zicem ca ei, da’ facem ca noi…

Timpul o privea cu groază, de parcă se uita la propriul divorț. Derutat, făcu un pas înapoi și se împiedică de propria umbră, care, indignată, îi strigă: „Uită-te unde calci, băi relativistule!”

În timp ce Ora Variabilă torcea, firul ei era atât de încâlcit, încât timpul însuși începuse să-și verifice pulsul. Auzea cum ecoul striga: „Zicem ca ei, da’ facem ca noi!”, și undeva, la marginea universului, un ceas atomic își dădea ochii peste cap cu precizie de nanosecundă.

Ursitoarele se uitară una la alta. Vremea se încruntă. Omenirea își puse ceasurile înainte, apoi înapoi, apoi le aruncară în sertar, declarându-le inamici publici.

Și pe când torceau ele așa, s-a auzit un pâc! scurt, ca atunci când se rupe un fir de ață prea întins. Cele trei ursitoare au tăcut brusc, iar în tăcerea lor se putea măsura și clipa, și veșnicia.

La un moment dat, ceasurile începură să meargă fiecare într-o altă direcție. Unul alerga în spirală urmărit de un deja-vu. Altul mergea invers, strigând: „Întineresc!”. Un altul, mai modest, se ascunse într-o clepsidră cu sare de lămâie.

Ursitoarele torceau, timpul se rupea, universul își trecea mâna prin păr și se întreba ‘Cum naiba dom’le? De ce nu pot și eu să-mi iau concediu medical?’

Din foc se ridică un orologiu gigantic — cu tentacule în loc de limbi — și întrebă:
„Care dintre voi a resetat universul fără să ceară permisiune?”

Ursitoarele tăcură și făceau liniște pe rând. Seara se transformă în magiun de prune borșit. Dimineața deveni o pungă de plastic aburită, cu aurolac…

„Veți suporta consecințele!” (tună orologiul gigantic din mijlocul focului).

Fusul orar începu să se învârtă singur, ca un titirez scăpat de sub control, și din el se desprinse firul al patrulea — subțire, tremurat, nici alb, nici negru, ci cu o culoare schimbătoare, de parcă nici nu se hotărâse ce vrea să fie.

— Ei, asta ne mai trebuia… (mormăi Ora de Iarnă). Altă deviație temporală! Să vezi ce-or să mai dea oamenii din colț în colț, fiecare în bula lui…

— Ba poate e ceva bun! (zise Ora de Vară, deja cu scânteia tehnologică în ochi). Uită-te la el, ce frumos pulsează. Parcă ar fi un update! O versiune de Timp 2.0! Se vede clar că e un fir luminat, modernuț, cu refreshuire…

— Soro, nu te avânta prea tare… (venea Ora Variabilă, mestecând încet o vorbă). Că firu’ ăsta mi se pare a fi ca pătrunjelu-n zamă: nici nu drege, nici nu strică. Parcă-i un timp „intermediar” — așa, ca să împace și capra, și varza, și pe vecinul, nea Lupu.

Firul cel nou începu să oscileze, și odată cu el, umbrele din jurul focului se întindeau și se scurtau fără nicio regulă — ba era miez de noapte, ba amiază dulce, ba ceva între, un amestec de răsărit întârziat cu apus grăbit.

— Aoleu, asta iar o să dea peste cap omul… (zise Ora de Iarnă). Ce nevoie mai are bietul hăbăuc de încă o confuzie?

— Nu, nu, nu… omul va fi încântat! (sări Ora de Vară). Gândește-te: timp flexibil! Timp adaptiv! O oră care vine când are chef și pleacă tot când are chef. Ce poate fi mai… modern?

— Eu zic altceva (spuse Ora Variabilă, cu aerul celui ce a decis că e vremea pentru o replică înțeleaptă). Eu zic că firul ăsta e semn c-o să vină, curând, o vreme nouă. Nici de vară, nici de iarnă. Un soi de oră „cum dă Domnu’”, în funcție de stare, de vibe, de trăire, de tresărire, de transpirație rece, de… cum bate vântul și ce zic sondajele…

Ursitoarele se uitară îngrijorate la agitația temporală din fața lor. Focul trosnea, însă parcă trosnitul lui venea când dintr-un ieri nostalgic, când dintr-un mâine nevralgic.

— Și ce facem cu el? întrebă Ora de Vară, fascinată.

— Ce facem? Ce-am făcut întotdeauna, fetelor… (râse Ora Variabilă). Îl lăsăm să se mureze până la cotor, până vedem cine se laudă cu el. Că dacă nu știe nici el ce e, de ce să știm noi? Îl mai rotim un pic, îl mai toarcem ca o mâță pe cuptor și-apoi ne dăm cu câștigătoru’.

— Dar dacă nu-i niciun câștigător? (întrebă, pentru prima oară cu teamă, Ora de Iarnă).

Ora Variabilă ridică din umeri:

— Atunci… o să fie ca-n povești: „și-am încălecat pe-o oră, care n-a fost nici bună, nici rea… da’ toți au mers mai departe cu ea.”

Și firul cel nou se lumină, iar timpul — în loc să se grăbească ori să se târască — începu să curgă în zigzag, ghiduș, de parcă, pentru prima dată în istorie, își luase și el o zi liberă.

Dar firul ăla nou, șovăielnic, nu stătu locului. Ba chiar începu să se înfoaie, de parcă prindea curaj. Și, îndrăzneț cum se trezise din neființă, făcu un lucru nemaivăzut: se trase singur din fus și se înnodă în ghem.

Iar ghemul acela grăi, cu glasul tuturor orelor care n-au apucat să se nască:

— Eu sunt Ora Care Se Decide După Chef! Pe scurt — Ora de Voie! (nu mă confundați cu Ora de Vârf).

— Aoleu, Doamne feri! (se cruci Ora de Iarnă). Una ca asta ne mai lipsea! Ora după chef?! Ora de Voie?! Taman acum, când omul nu mai știe nici când să mănânce, nici când să doarmă… îi mai lipsea o oră cu personalitate!

— Eu zic să nu ne grăbim să judecăm (sări Ora de Vară, care deja vedea potențial). Cheful e viitorul, lelițelor! Flexibilitate! Autonomie! Timp pe bază de dispoziție! Uite o inovație pură — pare făcută pentru aplicații!

Ora Variabilă puse fusul deoparte și privi lung la ceata care părea șatră în turneu cu ursu:

— Suratelor… nu știu ce să zic… Că dacă ora asta vine după chef… la ce chef are omu… Că-l știu eu: azi vrea, mâine ba, poimâine se răzgândește, iar apoi întreabă pe toată lumea ce să facă… Și când se hotărăște, e deja joi.

Ora de Voie se înclină ușor, într-un fel foarte politicosferic:

— Eu nu vin nici mai devreme, nici mai târziu decât trebuie. Vin când simt că e momentul optim.

— Și cine stabilește momentul optim? întrebă Ora de Iarnă, circumspectă.

— Eh… depinde. Uneori eu. Alteori omul. Alteori… universul. Sau norocul. Sau friptura de duminică. Sau pisica din… storcător. Ce să mai… cum cade zarul!

Ora Variabilă se învioră de-a binelea:

— Vedeți, fetelor? Asta e! O oră democratică, participativă, consultativă și misterioasă! Ceva ce n-a mai fost! O oră pe care poți să dai vina fără să greșești: „Nu eu am întârziat, așa a vrut ora!”

Ora de Vară aplaudă în aerul serii, Ora de Iarnă își puse șalul mai strâns, iar noua oră de voie… de nevoie, dispăru brusc, ca un fum tras pe sub ușă.

— Și unde s-a dus? întrebă Ora de Iarnă.

— Unde avea chef, răspunse Ora Variabilă, mulțumită.

Focul trosni o dată, de parcă și el ar fi înțeles că timpul începea să se așeze pe alte coordonate. Ursitoarele se priviră, obosite, dar împăcate: fiecare oră fusese toarsă, fiecare fir întors și răsucit aproape după voința lor.

În final, timpul își luă inima în dinți — sau ce-o avea el în locul inimii — și decretă:

„Faceți ce vreți. Eu plec în vacanță. Când vă hotărâți la o oră, dați-mi un semn. Dar nu mă sunați la 3 dimineața crezând că e 8!”

Și astfel, în marea bătălie a fusurilor orare, omul rămase cu două certitudini:

1. Nimeni nu știe ce oră e. Dar absolut toți sunt convinși că sigur ceilalți greșesc.
2. Omul, și-a dat seama că nu mai există orar — și deci nu mai întârzie niciodată.

Morala de final: Dacă timpul este relativ, damblaua este absolută.