MERCOSUR

– Sâmbăta trecută, 17 ianuarie 2026, Ursula cea sură a semnat acordul UE -Mercosur, ce Lula mea! Să bem pentru asta!
(Luiz Inácio Lula da Silva – Președintele Braziliei)

Ce aflăm de pe Net despre Mercosur:
„Piața Comună Sudică, este o alianță comercială menită să stimuleze economia regională, să deplaseze mărfuri, persoane, forță de muncă și capital. Începând cu 1 ianuarie 1995, această zonă a devenit o uniune vamală , în care toți semnatarii puteau percepe aceleași cote pentru importurile din alte țări (tarif extern comun).

Din 1999, Comisia Europeană este angajată în negocieri dificile pentru a crea una dintre cele mai mari zone de liber schimb din lume cu Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay. Negocierile au stagnat ani de zile din cauza dosarului agricultură„.

Așadar, Europa a negociat acordul de liber schimb cu America de Sud – Mercosur – timp de 25 de ani, până s-a prescris fapta. Cred că UE a copiat modelul de succes al justiției românești.

Au reușit știrile să mă facă să râd (deși aveam buzele crăpate și date cu strugurel). Dacă e să ne referim la dosarul agriculturii, cică producătorii români vor avea noi piețe de desfacere pe piața din America de Sud.

Să desfacă ce? Rucsacul de turist cu icoane ortodoxe de contrabandă, pictate de elevii orbi de la Școala de Arte și Meserii? Ce poate produce fermierul român mai ieftin decât fiermierul din America Latină?

Dacă acordul de liber schimb dintre Europa și America de Sud este în sine un mare pas strategic pentru europeni, nu la fel va fi și pentru neglijata și șubreda agricultură românească.

Dacă producătorul român nu poate concura cu producătorii vecini și prieteni europeni, de unde elanul de a se arunca-n lupta pentru cucerirea pieței Mercosur?

În timp ce fermierul brazilian aruncă pe piață tone de soia, carne și zahăr la preț de semințe, țăranul român își face o cruce înainte de semănat și încă una înainte de credit. El nu cultivă porumb, ci speranță. Nu crește vite, ci dosare. Nu exportă produse, ci nervi.

Ni se spune că Mercosur e o oportunitate. Așa e: o oportunitate istorică de a demonstra că poți pierde un meci înainte să intri pe teren. Europa negociază, România aprobă, iar agricultura noastră își face încălzirea cu pendularea gambei la spate pe margine. Chiar prin boscheți sau ciulinii Bărăganului. Cu genunchii beliți, cu bașcheții găuriți.

Ni se promite „acces la piețe”. Sună bine. La fel cum un șomer are acces la vitrina unei bijuterii. Poate privi. Poate visa. Poate lăsa urme de nas pe geam. Seamănă cu „veți avea acces la piscină”, spus cuiva care nu știe să înoate și căruia i s-au legat mâinile la spate chiar de către tutorele legal (guvernul). Producătorul român va avea acces, desigur, la raftul de jos și la eterna explicație că „așa e piața”.

Fermierul român va contempla America de Sud de la distanță. Cu mâinile în buzunarele sparte (ca să-i roadă lula unghiile de nervi) și cu subvenția într-o eternă așteptare. În timp ce carnea sud-americană va intra-n Europa ca la mama ei acasă.

Producătorul român nu va exporta grâu, carne sau lapte. Va exporta povești la gura sobei despre „cum era odată” și tractoare din anii ’70, ținute în viață cu sârmă, bandă adezivă, curele de pantaloni și agrafe. Va exporta totuși copii, forță de muncă ieftină. Tinerii au ajuns la export, fiind singurul produs competitiv al țării. Satul românesc e un parc tematic abandonat, populat de bunici fosilizați și câini fără stăpân. Deci, va fi o competiție corectă: box românesc cu mănuși de pâslă contra drujbă latino cu motorină subvenționată.

România intră în Mercosur cu ce știe ea mai bine: cu un nimic ambalat frumos. Cu agricultură de muzeu, cu drumuri agricole desenate în programe de guvernare și cu depozite care există doar în discursuri. Producătorul român nu concurează pe piață, el concurează cu timpul: să vadă dacă falimentul vine înainte sau după următoarele alegeri.

Statul român, acest mare papagal măcănitor și lăudăros, se dovedește a fi și un mare naist (ați observat că, de data aceasta, nu am folosit termenul tradițional de „muist”). Stă în tribună și aplaudă progresul altora. În timp ce agricultorul român e folosit pe post de decor folcloric: bun de pus în discursuri, în poze electorale și pe etichete cu „tradițional” lipite pe țambal. După care i se explică doct că nu e competitiv. Normal: nu poți concura cu subvenții imaginare și infrastructură rămasă la stadiul de planșă desenată cu creionul chimic mov.

Fermierul sud-american produce milioane de tone. Fermierul român produce documente. Avize, cereri, dosare cu șină, dosare fără șină, dosare respinse pentru că șina nu avea macaz… La noi, recolta se măsoară în hârtii pe hectar. An bun: trei bibliorafturi. An prost: doar două și un control.

Statul român apare periodic, ca o hologramă. Promite sprijin, digitalizare, strategie. Apoi se stinge, ca semnalul la telefon, lăsând în urmă o bâlbă administrativă în coadă de pește. Ca la nevoie să o poată da la-ntors.

Iar dacă totuși ceva nu merge, avem soluția universală: comunicatul. Se va spune că e un succes strategic, că beneficiile se vor vedea „pe termen lung” – adică exact acolo unde nu mai ajunge nimeni cu tractorul.

Mercosur nu e doar un acord comercial. E și o lecție de filozofie aplicată. E parabola perfectă a României: invitată la masă, nu prea poate mânca, pentru că nu are dinți. Destin tragic sau indolență istorică?

Producătorul român intră pe piața sud-americană călare pe o mârțoagă beșinoasă, cu șa ecologică din dantelă croșetată manual cu trandafiri moldovenești și certificat de la origini. În mână ține o putină cu brânză burduf în foi de varză, iar în cealaltă o mapă cu fonduri europene neaccesate. Vameșul brazilian îl privește cu milă și îl întreabă dacă are ceva de declarat. Are. Falimentul.

Mercosur e viitorul. Un viitor în care producătorul român e invitat, dar doar ca decor. Să poarte ie, să zâmbească pentru poze de grup infractional organizat și să nu întrebe de ce friptura vine din Brazilia. Dacă întreabă, i se explică calm că nu e competitiv și că ar trebui să se reinventeze. Poate ca influencer agricol. Poate ca legendă. Că românul s-a născut textier și interpret al propriului text poetic.

În final, agricultura românească nu va muri. Doar va fi conservată ca murătura. Pentru vremuri mai acre.

Fiindcă Europa îți dă, dar nu îți bagă-n straiță!