Cum te mai poți numi părinte?

Chiar și acum, când privesc în urmă, mă doare
Și nu știu dacă aș putea uita, aș putea să te iert;
Ți-ai abandonat copila ca un laș, fără remușcare,
„Uitând-o” în acea benzinărie pierdută în deșert.

Am crescut urlându-te și blestemându-te în noapte,
De câte ori a fost frig sau de câte ori mi-a fost foame;
Dar am învățat să rabd, să lupt, să te bântui-n șoapte,
Să-ngrop în suflet suferința, să mă hrănesc cu poame.

M-am ridicat treptat din disperare și m-am maturizat,
Îmi ascund cicatricile de pe inimă, cântând prin baruri,
Am ajuns azi o vedetă în muzica country-ului cel prizat;
N-am pierit unde m-ai lăsat, în locul plin de coșmaruri.

Pentru părintele care tu niciodată n-ai fost, ai o fiică de vis,
Nu trebuie ca să-ți mulțumesc ție și pentru asta, bandidos,
Atenție, nu cumva să-mi ieși în cale, căci sunt greu de ucis!
Sper să-ți dea Dumnezeu să duci pe cât ai fost de păcătos.