LERUI LER și FLORILE DALBE

Am crescut cu povara unui secret teribil, care, copil fiind, mă făcea să mă zvârcolesc noaptea în pat. Nici acum acest secret nu pare să fi fost elucidat. Despre ce este vorba?

Ani de-a rândul, un nene ce părea o corcitură mongoloidă cu neam slav (Ștefan Hrușcă) apărea la televizor și ne amenința cu două incantații ce provin, se pare, din negura timpurilor șamanice: „Lerui Ler” și „Florile Dalbe”. Nimeni nu știe ce înseamnă aceste vrăji aruncate în răspăr.

De-atunci, fiecare Ajun a devenit pentru mine un ritual de supraviețuire: mă așezam pe canapea, învelit în carpeta cu ‘Răpirea din Serai’ a bunicii, așteptând ca din televizor să țâșnească, inevitabil, același folkist năpraznic, cu figura lui sculptată parcă dintr-un amestec de gene nomade și zăpezi carpatine. Și hop! apărea Ștefan Hrușcă, călare pe colindul ancestral, cu privirea aceea mistic-înghețată, de parcă știa exact unde îmi ascund fricile copilărești.

Atunci începea asaltul. O avalanșă de „Lerui Ler” îmi invada sufrageria. Apoi veneau „Florile Dalbe”, care nici flori nu erau, nici dalbe nu păreau, ci mai mult așa… niște formule magice cu care, probabil, strămoșii noștri încercau să invoce rodul livezilor sau măcar să țină la distanță lupii agresivi ai iernii.

Nimeni nu s-a ridicat vreodată să spună: „Dom’le, stați un pic, ce înseamnă astea? Ce invocăm aici, spiritele pomilor? Demonii zăpezii? Autobuzul 32 barat?” Nu, lumea dădea din cap grav, de parcă înțelesese tot, ca și cum „Lerui Ler” ar fi fost vreo teoremă filosofică și nu un refren care sună a incantație menită să deschidă portalul către o iarnă eternă.

Așa că m-am trezit crescând cu frământarea asta: dacă într-o zi cineva chiar descifrează aceste formule, nu cumva riscăm să eliberăm din negura istoriei vreun spirit colindător care habar n-are că e deja mileniul trei?

După ce am mai crescut și m-am îndrăgostit de femeia de servici de la grădiniță, ajunul Crăciunului s-a transformat într-o formă primară de tortură psihologică, un fel de purgatoriu folcloric. Te uitai liniștit la televizor, poate la desene animate, poate la ‘Viața satului’ — și dintr-odată izbucnea El: logofătul zăpezii, lălăilă supremul, cavalerul colindului de gheață. Hrușcă. Cu fața aceea de parcă-l trezise cineva la 4 dimineața să cânte la un botez într-un sat unde nu exista nici curent, nici speranță, dar existau cereri de colinzi apocaliptice:„Dă drumul la Lerui Ler, Ștefane!”

Și începea. „Lerui Ler”… spus cu tonul acela grav, de parcă invoca nu Crăciunul, ci vreo entitate secretă care doarme sub Carpați și se hrănește cu emoțiile contradictorii ale românilor.

Repetat la televiziune, din fiecare difuzor, până când și bradul începea să capete privirea aceea de cetină.

Și dacă „Lerui Ler” e formula magică, atunci „Florile Dalbe” e semnalul de atac. De fiecare dată când îl auzeam, aveam impresia că undeva, într-un sătuc uitat de lume, se deschide o trapă subterană, iese un preot-șaman cu un buhai și începe ritualul de invocare a spiritului iernii, care n-a mai fost actualizat din epoca bronzului.

Românii, în schimb, priveau totul cu fața aceea binecunoscută: expresia națională oficială „Mda, e bine, dar nu se poate și mai rău?”. Nimeni nu întreba nimic. Nimeni nu cerceta. Nimeni nu întreba măcar:
— Băi, dar dacă „Lerui Ler” înseamnă ceva? Dacă nu e doar un sunet? Dacă e o parolă? Dacă e codul nuclear al folclorului?…

Dar nu. Țara merge înainte, inertă, legănată în colindul șamanic precum într-o comă festivă.

Hrușcă apărea iar și iar, ca și cum ar fi avut un contract secret cu Ministerul Cultelor: „În fiecare an îi destabilizăm emoțional pe oameni exact când încep să se simtă mai religioși”.

Și ceea ce e fascinant — aproape demn de un studiu sociologic făcut de cineva deprimat — e că românii acceptă totul. Totul. Dacă mâine Hrușcă ar ieși și ar colinda:
— „Leru-i Ler, răsare o sarma din cer!”
90% din populație ar zice:
— Mamă, ce frumos, ce tradiție!

20% ar plânge. 100% ar posta pe Facebook poze cu bradul în timp ce se ceartă despre politică.

Veți zice că sunt un fel de Grinch mioritic (și nu v-aș putea contrazice). Dar nu vă fur sărbătoarea Crăciunului. Doar o analizez, demistificând-o, dezbrăcând-o de ipocrizie și de fastul materialist, incompatibil cu creștinismul.

Crăciunul, după părerea mea, nu este pricinuit de dragostea pentru Cristos, ci este pretextul unei noi dezlănțuiri specifice sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, sărbătorite pe 25 decembrie în Imperiul Roman.

De ce credeți că „Isus s-a născut” după Black Friday și nu înaintea ei? Pentru că sistemul a avut nevoie, mai întâi, să vă excite reflexele consumerismului, să vă gâdile setea de validare și laudă, să apese pe gena vinovată de foamea de plăcere și distracție. Și asta într-o manieră directă, pe față, agresivă. După ce Black Friday v-a încălzit, sunteți pregătiți să întâmpinați ‘cum se cuvine’ Crăciunul.

Colinda reprezintă o formă instituționalizată a cerșitului, apărută cu mult timp înainte de invazia culturii nomade a căruței cu coviltir. Pornitul cu colinda este inițiat de un spirit mercantil, de troc profitabil. Eu îți dedic un cântec lacrimogen, menit să te lucreze la corason și să te măgulească, iar tu îmi dai ceva la schimb — de-ale gurii, că-s cu foamea-n glandă în mod tradițional. Un fel de «asistență socială» îmbrăcată în straie cu motive naționalist-religioase. O «asistență socială» pe care țăranii au considerat că au dreptul să o obțină de la boieri.

– Deschide ușa, creștine, ca s-o ducem și noi bine! În această perioadă, tu te crezi mai bun. Eu te cred mai ușor de fraierit. Tu consideri că, cu o țuică fiartă și un cozonac, scapi ieftin în efortul de a-ți goli depozitul de păcate ca să faci loc altora noi. Eu consider că dorința ta de a-ți adormi conștiința prin faptul că ai fost generos cu săracii o dată pe an mai contribuie, totuși, la redistribuirea prosperității. Decât cât de cât…

Cât despre mine, încă port trauma aceea din copilărie. Încă am impresia că, dacă rostești „Lerui Ler” de trei ori în oglindă, apare la geam o ninsoare din vată de zahăr și un Moș Crăciun de ciocolată care ascultă Phoenix pe casetă.

Iar „Florile Dalbe”? Ce-s? De ce-s? Unde-s? Nici măcar florile reale nu supraviețuiesc în decembrie, dar noi insistăm să invocăm unele imaginare, cu o ambiție mistică demnă de un popor care a renunțat la orice explicație logică în favoarea obiceiurilor care sună frumos la beție.

Și poate, la urma urmei, asta e România: un loc unde nimeni nu știe ce înseamnă „Lerui Ler”, dar toți îl fredonează cu o fervoare de parcă ar intona „Tăiați batalioane române Cârnații”.

Un loc unde absurdul nu mai e un accident cultural, ci un mod de viață.

Pe când credeam că am elucidat misterul copilăriei mele, m-a plesnit deunăzi un altul: ce mama lu’ proces-verbal mai înseamnă și «Linu-i Lin»?