PATINA TIMPULUI

Se spune că timpul le vindecă pe toate. Ce nu se spune este că o face prost și fără empatie, cu mâna tremurândă ca a unui ucenic de chirurg alcoolic, cu un bandaj murdar. „Patina timpului” — expresie elegantă pentru degradare, pentru procesul banal al stricăciunii — e doar felul rafinat al ‘telectualului de a ne anunța că garanția a expirat.

Cineva, undeva, a decis că ruginirea are farmec. A pus o cană veche într-un colț, a lăsat-o să ruginească și a zis: „Vai, ce vintage!” — moment în care însuși timpul a ridicat din sprânceană și a cerut un pahar cu borș de tărâțe.

De-atunci, crăpăturile nu mai sunt semne de ruină, ci de autenticitate. Ridurile sunt certificate de originalitate, iar praful e dovada că ai trăit.
Omul nu mai îmbătrânește, ci „se maturează estetic”.

Și moartea devine acum un curator licențiat în arte învechite care zice: „Mai lasă puțin mucegai pe margine și e perfect: piesă de muzeu!” Așa s-a născut estetica ruinelor: poezia crăpăturilor, romantismul igrasiei și metafizica petelor de ulei.

Dar să nu ne amăgim. Patina timpului nu acoperă doar lucrurile, ci și oamenii. Unii o poartă pe față, alții în privire, iar unii — mari patinatori — o au și pe suflet, strat peste strat, până când nu mai știi dacă vorbești cu o ființă umană sau cu o frescă bizantină uitată în pod.

Cu timpul, totul devine „autentic”: ridurile, neputința, deziluziile. E o expoziție de „piese rare” — adică oameni uzați, dar „cu poveste”. Cică așa se vinde mai bine. Nimeni nu vrea tinerețe fără experiență, dar toți ar da un rinichi pentru o cremă care „netezește istoria personală”.

Și totuși, patina timpului are și un haz pervers: ea dă iluzia că trecerea e un proces artistic, nu o decădere inevitabilă.

Astfel trăim în epoca patinei, unde tot ce e degradat se numește vintage, tot ce e vechi e retro, și tot ce e mort e clasic.
Ne place să credem că nu ne pierdem — ci ne transformăm în colecții.

Am obosit să fim noi înșine. Prea multă întreținere, prea puțin sens.
Preferăm să fim versiuni restaurate, cu crăpături vizibile pe sub fusta minijup.

Pretindem statutul de exponate vii în proces de ruginire conștientă.
Fiecare rid – o semnătură. Fiecare tăcere – un documentar. Fiecare dezamăgire – o creație de artă efemeră.

Cine suntem? Un fel de relicve emoționale cu pretenții de artă contemporană.
Ce vrem? Validare și sens. Mai ales sens.

În muzeul nostru, nimic nu se conservă, dar totul se contemplă. Nu se fotografiază, dar se oftează adânc. Intrarea este liberă, ieșirea – definitivă.

În fond, patina timpului nu e altceva decât machiajul universal al degradării. O pudră fină de eufemism pe fața inexorabilului exhaustiv și peremptoriu. Și ne place. Ne dă iluzia că, dacă tot murim, măcar o facem cu stil.

În această birocrație agnostică, fiecare emoție primește o ștampilă de „aprobat spre dispariție”.

Așadar „Patina timpului” este de fapt ștampila de expirare pe fruntea chirurgiei plastice.

Sau o expresie fandosită a mai popularei „Moașă-ta pe gheață!”.