NUTZY MAI DORY

Nutzy Mai Dory este un japonez care a dorit să trăiască-n România.

Din „Jurnalul unui Japonez rătăcit în România” aflăm despre șocul cultural pe care îl resimte un nipon ce aterizează pe un picior de plai și o gură de rai. Omul a plecat din țara organizării perfecte și a ajuns în patria improvizației glorioase, de tipul: «Las’ că-i bine și-așa, rău!».”

Ziua 1: Transportul

În Japonia, trenul vine la 07:03 și pleacă la 07:04, iar dacă întârzie trei secunde, conductorul îți cere scuze în scris, ștampilat și plastifiat.
În România… autobuzul vine „acuma-acuma”, adică oricând în următoarele trei ere geologice. Șoferul nu-ți cere scuze — îți oferă doar un claxon prelung și privirea aceea tipică de: „ai pretenții prea mari, samuraiule”.

Ziua 3: Prima întâlnire cu administrația publică

Japonezul, obișnuit să-și rezolve actele rapid, politicos, cu funcționari care zâmbesc profesional (și când te anunță că ți-a murit mama), pășește în primărie.
Aici descoperă două lucruri:

1. România e o țară cu un profund simț al umorului — toată lumea îți spune „Revino mâine!”.
2. Doamna de la ghișeu vorbește un dialect mistic format în proporție de 80% din oftat și 20% din „vedeți că nu aveți copie”.

Pentru prima oară în viață, japonezul nostru simte nevoia să mediteze în poziția lotus… pe un scaun șubred din plastic.

Ziua 7: Traficul

În Japonia, pietonul e rege. În România, pietonul e… o provocare. E ca un joc în care boss-ul final e un domn în BMW care nu semnalizează nici dacă îl ameninți cu sabia katana.

Japonezul observă fascinat cum românii conduc cu o îndrăzneală pe care la ei acasă o au doar samuraii. În legende. La noi, e doar un drum până la Mega.

Ziua 12: Socializarea

În Japonia, oamenii se apleacă politicos, nu te ating, nu ridică vocea.
În România, japonezul descoperă:

• îmbrățișări spontane,
• povești personale la două minute după ce te-ai cunoscut,
• volume sonore care pot declanșa cutremure culturale.

Confuz, dar cucerit, ajunge la concluzia că românii au două emisii permanente: căldură umană și decibeli.

Ziua 20: Mâncarea

La japonezi, mâncarea e artă: forme, culori, echilibru.
În România, bucătăria e mai puțin estetică, dar de zece ori mai letală. După prima porție de sarmale, japonezul întreabă dacă poate suna acasă să-și ia adio — nu pentru că nu-i place, ci pentru că are impresia că ficatul lui tocmai a trecut printr-un seppuku sub formă de harakiri.

Totuși, micul devine pentru el ceea ce sushi-ul e pentru restul planetei: o obsesie.

Ziua 30: …

După o lună în România, japonezul notează:
„România e ceea ce s-ar întâmpla dacă ai lua disciplina japoneză, ai scutura-o bine de tot, ai arunca manualul de instrucțiuni pe geam și ai spune: «Lasă, că vedem noi cum iese!». Și, surpriză, iese… cumva. Iese românește. Adică haotic, dar fermecător pentru un japonez. Cum poate funcționa o întreagă țară în stilul ăsta?!!!”

Japonezul descoperă politicienii români

Un capitol din epopeea culturală a unui om obișnuit cu samuraii dar care întâlnește haiducii.

Ce este un politician român?

Japonezul, atent, serios, obișnuit cu sobrietatea și autocontrolul liderilor niponi, deschide televizorul românesc.
După 10 minute, întreabă:
„Aceștia sunt actorii? Unde sunt politicienii?”
I se răspunde că NU sunt actori. Aici intră în stare de șoc cultural, unul în care ai nevoie de ceai verde și respirație controlată ca să nu-ți piară zen-ul.

1. Conferința de presă

În Japonia, politicienii folosesc propoziții scurte, precise, lipsite de teatralitate.
În România, japonezul găsește:

• discursuri mai lungi decât un serial anime,
• gesticulație cât pentru o piesă de teatru Nō adusă în Berceni,
• contradicții logice care ar face un maestru zen să renunțe la iluminare,
• fraza sacră: „Să fie bine, ca să nu fie rău.”

Japonezul notează în jurnal: „Politicienii români par să transmită informații, dar cred că doar își deblochează corzile vocale.”

2. Promisiunile electorale

În Japonia, promisiunea e un contract moral.
În România, promisiunea e… o specie folclorică.

Japonezul remarcă următoarele tipuri de promisiuni:

• Promisiunea elastică – se întinde mult înainte de alegeri, revine la forma inițială imediat după.
• Promisiunea fantomă – după anunțare, dispare pentru eternitate.
• Promisiunea-statuie – toată lumea o admiră, nimeni nu o mișcă.

Întrebarea finală: „De ce spuneți mereu că o să faceți autostrăzi?”
Răspuns românesc: „Ca să știm și noi la ce să sperăm când ne enervăm.”

3. Dezbaterille politice

Japonezul se aștepta la argumente logice. Ghinion.
De fapt, descoperă trei tehnici românești:

1. Atacul la persoană – sport național, la fel de popular ca fotbalul.
2. Vorbitul peste celălalt – versiunea românească de karaoke politic, dar fără melodie.
3. „Nu mă întrerupeți!” – se rostește în timp ce întrerupi pe toată lumea.

La final, japonezul spune:
„La noi, duelurile se fac cu sabii. Aici, cu decibeli.”

4. Corupția

Japonezul știe ce e disciplina. Știe și ce e onoarea.
Apoi aude expresia: „fără număr”.

Observațiile lui:

• În Japonia, mita este rușinoasă.
• În România, mita este… un termen discutabil, reinterpretabil, aproape poetic, un fel de „atenție” cu potențial legislativ.

Japonezul întreabă:
„Dacă politicienii voștri ar avea codul samurailor, ce s-ar întâmpla?”
Răspunsul românului:
„Ar căuta portițe legale chiar în codul ăla.”

5. Campania electorală

În Japonia: ordine, decență, megafon la ore stabilite prin lege.
În România: afișe lipite peste alte afișe, concerte în campanie, mici la foc mic, micromanagement la vot și macrodrame la televiziuni.

Japonezul întreabă: „De ce e muzică populară la evenimentul politic?”
Răspuns: „Pentru că merge. Merge și cu mici, merge și cu orice.”

6. Concluzie niponă

Japonezul scrie în jurnalul lui:
„Politicienii români sunt ca o piesă de teatru kabuki, dar fără coregrafie, fără text stabil, fără logică și fără pauză. Totuși… fascinant. Aș rămâne să-i studiez. Așa ceva nu există la noi. Nici nu ne dorim, dar totuși… e spectaculos.”

La finalul experienței, conaționalilor care mai doresc să se stabilească-n România, japonezul le dă un sfat pe post de semnătură:
Nutzy Mai Dory!

Desperado-Bine si asa rau

Desperado – Nemuritor de foame